FilmSense / iulie 2016
Câini
Primul lungmetraj semnat de Bogdan Mirică, Câini este un film ce depăşeşte dogma NCR-ului, prin faptul că împrumută şi adaptează formule ale cinematografiei hollywoodiene în detrimentul bagajului formal şi de conţinut al filmului românesc. În plus, produce o metamorfozare unei poveşti autohtone, ce se încadrează într-o temă de actualitate a realităţilor mafiote de la graniţele României, într-o poveste a vestului sălbatic. Bogdan Mirică realizează un hibrid funcţional, dar nelipsit de incongruenţe (probabil născute dintr-o formă de incompatibilitate), ce se trage din trei genuri înrudite: westernthriller şi noir. E o construcţie care caută atât aplicarea nevoilor ideologice şi de entertainment ale societăţii americane, cât şi rămânerea în specificul lent al culturilor cinematografice din estului Europei (aplicabilă, după cum dovedeşte istoria acestei arte, cinemaului românesc).

Câini nu continuă tradiţia NCR-ului şi nu aduce referinţe reverenţioase cinematografiei româneşti, debarasându-se de tradiţia autohtonă. Intenţia lui Mirică de a realiza un film comercial, de gen, plasat într-un spaţiu românesc, care mai degrabă a văzut filme pe care le-am putea numi manifest, radiografii realiste ale societăţii româneşti, ei bine, această intenţie trebuie notată ca fiind una ce merită dezbătută. Prin comparaţie, o dicuţie pe filmul Orizont nu ar fi la fel de fructuoasă. Încercând să adapteze liber-actualizant nuvela Moara cu noroc, de Ioan Slavici, Marian Crişan sondează şi genul western, pe lângă thriller-ul poveştii, însă reuşita lui rămâne discutabilă. Câini şi Orizont se aseamănă la nivel de intenţie, însă demersul lui Mirică denotă o construcţie mult mai bine controlată, fiind în acelaşi timp o aliniere mai convingătoare a genurilor western şi thriller la cultura cinematografică a spaţiului românesc.

De ce e western? Spaţiul este unul de graniţă, din Dobrogea, cu puţine aşezări, iar teritoriul este sursa principală de conflict, pentru că facilitează desfăşurarea activităţilor mafiote. Personaj principal, Roman este un tânăr ce aparţine acestui loc doar prin moştenirea terenului de la bunicul său, pe care însă nu (se) creşte nimic. Peisajul rămâne arid şi ostil faţă de Roman. Planurile în care personajele privesc vastitatea spaţiului sunt multe la număr, oamenii fiind puşi în raport de inferioritate cu pământurile moştenite de protagonist. Pământul le determină vieţile, lucrând cu un soi de fatalitate ce îi oferă drept proprietar asupra celor ce îl calcă (şi nu invers). Thriller? Bogdan Mirică se joacă cu acest univers steril, dar care promite şi oferă suspans prin urmăriri şi confruntări cu đuşmani nevăzuţi, necunoscuţi. Noir? Hogas, şeful poliţiei locale, preia rolul detectivului ce are obligaţia morală să oprească sistemul criminal, odată cu rezolvarea unui caz minor, dar care poate fi ultimul pentru el. El porneşte într-o luptă personală cu organizaţia mafiotă, pentru a lăsa moştenire un loc ce astfel ar putea devenit armonios. Câini se aseamăna în multe privinţe cu No Country for Old Men / Nu există ţară pentru bătrâni, însă de această dată legea învinge, oprind contagiunea prin eradicarea capului mafiot.

O secvenţă care trebuie reţinută (ca discurs ironic la adresa producţiilor care au marcat anii recenţi ai filmului românesc, printre care se află şi Poliţist, adjectiv) este aceea când Hogas face biopsia unui picior la el în bucătărie, pe farfuria din care mâncase cu doar câteva secunde înainte.  Lentoarea secvenţei şi lipsa de reacţie a chipului rece al poliţistului creează un umor negru atât de distant faţă de spectator, încât e depăşită orice barieră a prejudecăţii şi greţii care de obicei intervin la contactul (direct sau mediat) cu un cadavru în descompunere.

Tot acest amalgam de stiluri produce o inconsistenţă la nivelul narativ, ritmul fluctuând puternic de la încetineala oferită de unele planuri statice, ce se învârt de cele mai multe ori în jurul personajului Hogas, dar nu numai, la rapiditatea secvenţelor de urmărire dintre Roman şi gruparea mafiotă. Filmul mai are de suferit şi din cauza discontinuităţii manierelor de filmare ce se întretaie până la anulare; intervenţia asupra realităţii devine foarte clară şi chiar deranjantă: planul cu piciorul ieşind la suprafaţa apei, filmat cu ajutorul unei macarale, vs. planurile filmate din mână.

Bogdan Mirică creează un lungmetraj fragmentat şi cu ritm variabil, oferindu-le poate celor mai reprezentative genuri  ale cinematografiei americane acest tempo lent, specific est-european.


Regia: Bogdan Mirică Cu: Dragoş Bucur, Gheorghe Visu, Vlad Ivanov, Teodor Corban, Raluca Aprodu, Costel Caşcaval, Constantin Cojocaru

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus