Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Festivalul de Teatru Excelsior Teen-Fest, 2016

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Bucureştiul nostru - un spectacol al sincerităţii primilor paşi la Teen Fest, 2016


Ilinca Anamaria Prisăcariu

septembrie 2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
"Nu ştiu cum este Bucureştiul tău, dar ştiu cum este al meu. E diferit. Şi asta mi se pare foarte tare. Da, m-am născut sau nu în Bucureşti, nici nu contează. Vino să afli 10 poveşti despre mine."

Aşa începe descrierea paginii Bucureştiul meu, făcut de nişte oameni care s-au cristalizat sub o formă ce poartă, mai nou, numele de "Compania 17". Asta pentru că sunt 17 oameni care au lucrat aici - fie ei din Bucureşti, Piatra Neamţ, Alba-Iulia, Caracal, Botoşani, Braşov, Crivina (un sat din Giurgiu) sau Chişinău.

Oamenii văzuţi sunt studenţi la UNATC şi trec anul doi. Ei: Claudia Ene, Mădălina Ţapu, Vlad Brumaru, Cristiana Luca, Vlad Galer, Cristina Danu, Vlad Linţă, Alexandra Răduţă, Paul Nistor. Coordonaţi de Adelaida Zamfira (actriţă şi lector universitar la UNATC şi Facultatea de Arte Galaţi - UDJG), au arătat un crochiu din ceea ce au realizat la un examen de creaţie. Adelaida spune că acolo şi-a verificat conceptul. Lor li se alătură oamenii nevăzuţi: Lucian Maxim la ritmuri, Nicolae Nastasia la pantomimă, Andreea Duţă şi Alina Radu la coregrafie, Adrian Pleşca (Artan) la "Perfect", Ioana Colceag la culori, Andrei Daniel Patache la film.


Au ieşit în lume, ca nişte pui tineri, curioşi, entuziasmaţi. Sunt puşi pe treabă şi au pornit cu un proiect greu, pentru că face apel la sinceritatea lor. Fiecare dintre ei şi-a deschis sufletul şi a pus (poate cele) mai intime experienţe pe care le-a trăit de când a dat nas în nas cu Bucureştiul - fie că s-a întâmplat la puţin timp după ce s-au născut sau după vreo 20 de ani de viaţă.

Bucureştiul meu a avut premiera pe 7 septembrie 2016 la ARCUB în cadrul evenimentelor STOP CADRU - Bucureştiul in-vizibil, organizat în perioada 7-14 septembrie 2016, ce a cuprins o serie de activităţi culturale cu, despre şi pentru copii şi adolescenţi.

Cum a pornit toată treaba, îi voi lăsa pe ei să povestească:


Ilinca-Anamaria Prisăcariu: Ce înseamnă Bucureştiul meu?

Adelaida Zamfira: S-a născut demult în mintea mea şi m-am gândit să-l fac de când a lansat Partizan albumul "Bucureşti". Prin 2003. Atunci am început să mă gândesc la impactul pe care l-a avut Bucureştiul asupra colegilor mei de facultate veniţi din ţară şi am conştientizat impactul pe care îl are asupra mea. Sunt într-o relaţie de dependenţă. Aşa s-a întâmplat. Să găsesc în 2016 studenţii cu care să merg până la capăt. 10 studenţi din anul II acum. De la UNATC. Ei sunt de la mai multe grupe. La examenul de creaţie am prezentat 35 minute. Mi-am dorit să văd ce impact are crochiul făcut pe parcursul anului I. Aveam emoţii. Eram relaxaţi toţi şi bucuroşi că ajunsesem la km 35. Ne-a sărit un cablu din priză, s-a oprit sunetul şi am uitat să dăm REC la cameră. În rest, totul a fost ok pentru un început. A urmat vacanţa. Între timp, după examen, Vlad Galer a venit şi m-a întrebat dacă îl iau în spectacol. Era ziua lui. Am spus da. I-am atenţionat că vom lucra în vacanţă. Şi aşa au rămas 10. Am lucrat cu prieteni. Lucian Maxim a lucrat cu ei ritmuri încă din timpul şcolii, Nicolae Nastasia este cel care atunci când ne-am întors din vacanţă mi-a preluat antrenamentul pentru elementele de pantomimă, Andreea Duţă, care este şi ea lector la UNATC apoi Alina Radu, au pus la punct partea coregrafică pe care eu o propusesem, Adrian Pleşca (Artan) a lucrat cu ei piesa "Perfect" (muzica: Răzvan Moldovan). Am chemat-o pe Ioana Colceag la ARCUB pentru a vorbi de culori şi Sergiu Diaconu ne-a făcut afişul şi logo-ul. Arte dell'Anima ne-a ajutat şi ne susţine prin Crina Linţă, Bucureştii vechi şi noi prin Andrei Slăvuţeanu, de asemenea. Andu Daniel Patache a filmat şi montat materialele. Este student în anul III. Ne-a ajutat la examenul de creaţie şi Ştefan Boghiu de la Multimedia, anul III. Ovidiu Georgescu, decanul de la Film, a fost de acord să ne dea cameră şi aşa am luat o cameră bună de la Dan Bobe. Am colaborat cu toate secţiile, aproape. Apoi ne-am întâlnit pentru spectacolul din 7 septembrie 2016 la ARCUB - în cadrul evenimentelor STOP CADRU-Bucureştiul in-vizibil, cu o minunată echipă tehnică cu care aş lucra oricând. Aşa că sper să ne revedem. Nu depinde numai de noi. Care noi? Compania 17.

Claudia Ene: Bucureştiul meu a început pentru mine ca un zvon. Ca o vorbă simplă. Ca o întâmplare. "M-a chemat Adelaida în proiectul ăsta..." A, da? Vreau şi eu. "Păi hai." Proiectul ăsta a fost cea mai mare provocare pentru mine. Pentru că Adelaida ne-a zis din prima: învăţaţi să vă ţineţi cuvântul când acceptaţi să intraţi într-un proiect. Aveam nevoie să mi se amintească asta. Şi n-am cedat. Zece ore de repetiţii pe zi? Hai să. Hai să scriu despre viaţa mea. Hai să mă intereseze viaţa mea. Hai să lucrez cu oameni noi. Hai să fac ce-mi place cel mai mult. Din punctul ăsta de vedere, proiectul de faţă a fost ca o gură de aer proaspăt pentru un student astmatic. Am cunoscut oameni pe care înainte îi ştiam doar de pe holurile facultăţii. M-am schimbat. Şi simt că e de bine. Noi chiar glumim că, prin spectacolul ăsta, am făcut un fel de terapie cu noi înşine. Ne-am rezolvat nişte probleme personale. Mi se pare o minune. Teatrul e o minune.

Cristina Danu: Pentru mine Bucureştiul meu înseamnă oameni diferiţi uniţi prin acelaşi vis; ore, zile, nopţi petrecute împreună, încercând să ne cunoaştem unii pe alţii, dar şi pe noi înşine; anduranţă, emoţii, concentrare. Am avut oportunitatea să fac parte din Bucureştiul meu încă de la "primul atom". Nu-mi trecea prin cap ce amploare poate lua acest exerciţiu. Profa a tot lucrat cu noi în afara orelor de curs şi iată unde s-a ajuns! M-am bucurat când am văzut că putem împărtăşi experienţele noastre sub o formă atât de diversificată. Procesul de lucru a fost o metodă de a cunoaşte lucruri noi despre mine. A fost distractiv, înfricoşător şi incitant.

Alexandra Răduţă: Bucureştiul ăsta al nostru e un proiect care mai descâlceşte puţin din problemele şi semnele de întrebare peste care dăm mereu pe străzile oraşului. Pe mine cel puţin mă ajută să înţeleg de ce locul ăsta e aşa cum e, de ce oamenii sunt cum sunt, de ce fac ce fac, deci mă ajută să nu mai judec aşa uşor totul. Spectacolul ăsta le-a arătat oamenilor o părticică din cine sunt eu de fapt, când spun oameni mă refer şi la părinţii mei (pentru ca DA, au venit şi ei să-l vadă şi au început să îşi pună întrebări).

Vlad Brumaru: Bucureştiul meu este un spectacol foarte drag mie, prin intermediul căruia cred că avem ocazia să tragem nişte semnale de alarmă şi să ridicăm nişte oglinzi. Eu am făcut parte din proiect încă de la începuturile sale şi am parcurs un drum lung, greu şi frumos până să ajungem în etapa asta a dezvoltării lui. În urma acestui proiect am învăţat foarte multe lucruri care sunt sigur că o să îmi folosească pe viitor, am descoperit lucruri noi atât în mine, cât şi în cei din jurul meu şi am avut ocazia să lucrez cu oameni frumoşi, atât din punct de vedere profesional cât şi personal. Sunt foarte mândru de acest spectacol, pentru că l-am văzut pornind de la 0 şi trecând prin toate etapele de dezvoltare şi cred că am crescut odată cu el.

Cristiana Luca: "Scrieţi un text despre ce impact a avut sau are Bucureştiul asupra voastră." Temă. Aşa a început pentru mine totul. Cu o temă. Nu ştiam ce o să se întâmple cu textul. M-am pus în faţa laptopului într-o seară şi după ce mi-am rezolvat toate treburile care trebuiesc făcute înainte de culcare dacă stai în cămin, am deschis Word-ul şi m-am mobilizat. Tema era temă. Hai s-o fac şi pe asta ca să mă pun frumuşel la somn (aveam o motivaţie). Nu ştiu cât mi-a luat să scriu, dar a fost foarte interesant. M-am apucat să scriu despre mine, despre cum mă simţeam chiar în momentul acela în legătură cu tot (Bucureşti, oameni, facultate, mamă, tată, bani, probleme existenţiale) şi am uitat pentru ce scriam. Tastam şi parcă aveam o conversaţie cu mine, cu glumiţe, cu tot. Am realizat că uitasem pentru ce scriu când a trebuit să-mi citesc textul cu voce tare în faţa colegilor. N-am putut efectiv să citesc. Era prea personal. Şi m-am gândit să o iau ca pe o provocare. Am continuat. Şi nu numai pentru mine am continuat. Am continuat pentru că aveam o responsabilitate. Profesoara noastră s-a implicat până peste cap şi am mers pe mâna ei. Plus că dorinţa de a lucra, de a face ceva o aveam cu toţii din plin, se înţelege. Puţin de la mine, puţin de la colegii mei, puţin mai mult de la doamna profesoară, de la Lucian Maxim şi toţi cei implicaţi unul câte unul în proiecţel şiiiii entuziasm, răbdare, nebunie, energie, liberrrrtate (aşa... câte puţin din toate, după cum spune colega Danu în monologul ei)... Bucureştiul meu.

Vlad Linţă: Când îţi doreşti foarte mult să se ântâmple ceva, se întâmplă! Aşa a fost şi Bucureştiul meu pentru mine. Îmi aduc aminte că eram în primul semestru, pe holul etajului 3, al UNATC-ului şi mă "haosam" împreună cu trei colegi de grupă pe melodia Fleur Blanche (coloană sonoră a unui moment din spectacolul actual), care răsuna din sala vecină. Grupa D pregătea ceva (sunt în total 4 grupe). Nu ştiam ce, dar presimţeam că nu e o simplă joacă şi curiozitatea mă omora. Întâmplarea a făcut ca în semestrul doi, pregătindu-ne pentru examenul de creaţie, să aflăm că putem lua toţi parte la un moment colectiv, pregătit sub îndrumarea Adelaidei Zamfira (profesoară la Grupa D). Ideea era simplă: intră cine vrea, rămâne cine poate. Destul de corect, zic eu. Am început prima repetiţie: un moment puternic din punct de vedere emoţional, pe melodia Fleur Blanche. Am fost în culmea fericirii. Pielea de găină oricum o aveam ori de câte ori ascultam melodia în maşină (pentru că da!, o aveam în playlist), dar acum lucrând şi acest moment (nu vă zic numele, vă invit la spectacol să îl vedeţi), eram de-a dreptul uimit cât de puternic poate să fie limbajul corporal. Apoi, fiecare dintre noi a trebuit să scrie un monolog, despre Bucureşti. Cele două limbaje (al cuvântului şi al corpului) s-au îmbinat perfect. Mi-am dat seama după câteva zile că aceste repetiţii vor deveni ceva mai mare decât un simplu exerciţiu de creaţie. Şi asta s-a şi întâmplat. Aşa a luat naştere Bucureştiul meu: un grup de oameni, dornici să transmită, să fie ascultaţi, să poată să schimbe ceva, o muncă colectivă, o întâlnire neprevăzută.

Vlad Galer: Eu am intrat ultimul în Bucureştiul meu:, colegii mei aveau deja scheletul spectacolului format. Mă chemaseră şi pe mine să iau parte de la început, dar am fost nevoit să amân intrarea în proiect. Şi, de ziua mea, au avut o vizionare la şcoală, am fost să-i văd şi mi-a intrat pe sub piele ideea. Apoi le-am intrat eu sub schelet, m-am integrat în structura osoasă şi am început să punem împreună, la comun, carnea, sângele şi transpiraţia.

Adelina Toma: Explicaţie ştiinţifică sau măcar logică pentru a explica cum şi de ce ne-am adunat, n-am. Curiozitatea a dus la dorinţă, dorinţa a dus la muncă şi munca a dus la nevoie, nevoia de mai mult şi de mai mulţi... spectatori.

Mădălina Ţapu: Bucureştiul meu s-a născut aşa cum se naşte cam tot ce e frumos pe lumea asta, din dragoste... în cazul nostru din dragostea pentru oameni, teatru şi din dorinţa de a ne face auziţi. De aceea nu cred că îl pot cataloga drept un proiect, nu îi pot spune nici măcar spectacol. E ceva mai mult, dar încă nu pot să-mi dau seama ce e. Ştiu doar că mi-e drag şi aproape de suflet pentru că a fost făcut cu multă muncă, bucurie, dăruire şi pe alocuri cu lacrimi şi sacrificii.

Paul Nistor: Bucureştiul meu s-a născut în facultate, la iniţiativa Adelaidei Zamfira, care mi-a propus să fac parte din echipă. Lucrul s-a desfăşurat la început sub forma de exerciţiu dar după feedback-ul pozitiv am decis să îl ridicăm la nivel de spectacol. Mi-a plăcut faptul că munca la acest proiect a fost variată în mijloace, în întregul proces am lucrat numeroase elemente de coregrafie, pantomimă, muzică şi ritm.

Andrei Daniel Patache (film): Eu am intrat în proiect ceva mai târziu, când Adelaida şi studenţii deja aveau o formă de bază a spectacolului, cu nişte proiecţii foarte scurte făcute doar să transmită ideea. Am ajuns complet întâmplător la o reprezentaţie a lor la şcoală (un prieten ajuta cu partea tehnică, el la rândul lui avea nevoie de ajutor, şi am venit eu) şi am ajuns să controlez luminile în seara aia. Încă din forma lui rudimentară, spectacolul a avut nişte momente care m-au super-impresionat, mi-a plăcut şi vibe-ul general şi persoanele implicate. Adelaida căuta regizor să facă părţile de film şi aşa am intrat şi eu în echipă. A fost relativ scurt timpul de pregătire şi astfel a trebuit să mă bazez mai mult pe instinct, dar am reuşit să filmăm nişte lucruri destul de ok şi a fost o experienţă tare.


I.-A. P.: Cui se adresează şi de ce să vină lumea să vadă?

Adelaida: Pentru că în acest Bucureşti haotic, veţi întâlni 10 tineri cu poveştile lor de viaţă, cu bucuriile şi iubirile lor, cu fricile şi cu speranţele lor. Pentru că dacă sunteţi părinţi, după spectacol o să vă sunaţi copiii să le spuneţi că-i iubiţi şi ei vă vor suna să vă spună: am înţeles. Nu suntem singuri. Am văzut azi nişte tineri care au curajul să vorbească despre ei. Despre noi până la urmă. Noi, cei vulnerabili. Aşa că Bucureştiul, tema pe care le-am dat-o a devenit un pretext. Mărturisesc că asta mi-am dorit, dar nu le-am spus. Să nu-i influenţez. La început, ei nu au ştiut că vor scrie aceste texte pentru un spectacol. Pentru mine repetiţiile au fost întâlniri. Cu mine. Cea de ieri. Cu fetiţa mea. Cea de mâine. Recunosc, am simţit nevoia s-o sun după repetiţii. Pentru mine, dincolo de spectacol, e un semn de exclamare. De mâine, după spectacol, nu aveţi cum să mai treceţi indiferenţi pe lângă tinerii aceştia. Şi da, Bucureştiul înseamnă oameni.

Claudia: Ce e super tare la proiectul ăsta e că e pentru toată lumea. Nu există interdicţie de vârstă, atâta timp cât eşti dispus să asculţi şi să vezi o generaţie care nu ştie încotro merge sau cum va supravieţui în România dăruindu-se pe scenă. Se adresează părinţilor neiertători, copiilor neascultători, tinerilor conservatori, nonconformiştilor, rebelilor, tinerilor luptători, fricoşilor, copiilor care au zis cel puţin o dată în viaţă "nimeni nu mă înţelege" (ba da!), oamenilor mari care uită să... care uită. Spectacolul nostru nu răspunde pe faţă la nicio întrebare, ba mai mult decât atât: ridică altele. Te ia de pe scaunul confortabil şi te aruncă în faţa problemelor tale. O să pleci simţindu-te (mai) înţeles, (mai) conştient de celelalte generaţii, (mai) deschis provocărilor oraşului.

Cristina: Bucureştiul meu se adresează tuturor. Şi celor care nu au dat piept cu Bucureştiul, şi celor care au dat prea tare, celor care se gândesc la "cum ar fi să mă mut în capitală", celor care au fugit de ea. Proiectul ne adună pe toţi şi ne dă şansa de a vedea mai bine ce e de făcut pentru un Bucureşti ideal, şi de a înţelege de ce nu vrem să renunţăm la el.

Alexandra: Spectacolul ăsta se adresează tuturor celor cărora le plac poveştile. Eu aş veni la spectacolul ăsta şi apoi m-aş culca.

Vlad B.: Cred că acest spectacol se adresează oricui. Asta este una din frumuseţile sale. Copii, adolescenţi, tineri, adulţi, oameni în vârstă, fiecare poate să rezoneze cu ceva din spectacol. Cred că oamenii care vor veni se vor vedea pe ei, se vor regăsi, se vor bucura, se vor întrista, se vor bucura din nou şi, cel mai important, vor pleca acasă cu nişte întrebări.

Cristiana: Lumea să vină dacă vrea să vadă cum gândesc tinerii din ziua de azi ("mama lor"), cum se distrează, ce îi supără, ce idealuri au, cum văd relaţiile cu cei din jur. E chiar un exerciţiu de sinceritate. Şi o doză de sinceritate nu strică din când în când.

Vlad L.: Este timpul ca oamenii să vadă lucrurile şi prin ochii tinerilor, cei ce nu reprezintă altceva decât viitorul oricărei ţări. Trebuie să fim ascultaţi! Trebuie să fim văzuţi! Trebuie să fim simţiţi! D-asta trebuie să vină lumea!

Vlad G.: Ne-a unit mult experienţa lucrului împreună - a fost pentru prima dată când am simţit că suntem o generaţie, aceeaşi generaţie, cu aceleaşi idei şi idealuri şi dorinţe şi probleme şi putere şi chef. Ceea ce e foarte important. E ideea aia pe care o tot auzisem, că singur nu se poate, că doar în grup, că trebuie să îţi găseşti oamenii. Ne-am găsit. Fiind colegi noi între noi, abia aşa, în afara şcolii, am ajuns să ne găsim. Spectacolul se adresează celor tineri la minte. Gerovital pentru suflet. Îţi spun un inside, ţi se adresează şi ţie.

Adelina: Fie că eşti bucureştean, trecător sau turist, trebuie să vezi spectacolul... Ăsta e un alt Bucureşti, al meu. Nu l-ai mai văzut. Nu aveai unde. Nu l-am mai expus. Dar acum vreau să ţi-l arăt ţie.

Mădălina: Bucureştiul meu nu face diferenţe, prin urmare nu se adresează unui public aparte şi nici măcar nu se cere văzut. Bucureştiul meu s-a născut dintr-o nevoie pe care am simţit-o cu toţii, nu dintr-o obligaţie, la fel e şi cu publicul, cine va simţi nevoia şi dorinţa, va veni...

Paul: Spectacolul se adresează în special publicului tânăr, pentru că sunt prezentate aspecte şi probleme personale prin care marea majoritate din noi le-a simţit deja, de la lipsa de atenţie, ignoranţă şi falsitate, până la consum de droguri şi divorţuri, iar textul a fost scris de noi pe baza unor experienţe reale.

Andrei: Se adresează oricui respiră acelaşi aer ca şi noi. E un amalgam de stări şi sentimente coerent legate într-o formulă fermecătoare cu care nu ai cum să nu rezonezi.


I.-A. P.: În 7 cuvinte, ce înseamnă Bucureştiul pentru tine?

Adelaida: Stradă(străzi), iubit(iubiţi), urlet(e), tată, mândrie, dependenţă(e), maternitate.

Claudia: Mama, supravieţuire, contratimp, acasă, anxietate, noapte, întrebări.

Cristina: Cişmigiu, noapte albă, rătăcire, cuptor (vara), SH, cinemateci, selfie-uri.

Alexandra: Oboseală, miros, schimbări, durere-de-cap, treabă, bani, "solitude" (în franceză, dragilor).

Vlad B.: Cămin, teatru, vicii, muncă, plăcere, fericire, falsitate, Moise Nicoară, vis, poveşti.

Cristiana: Emoţii, nimicuri, explozii, nimicuri, nelinişti, nimicuri, iubire.

Vlad L.: Casă, speranţă, visuri, schimbări, iubire, petreceri, cafenele, viteză.

Vlad G.: Cuţu, cuţu, marş sau marş, cuţu, cuţu.

Adelina: Acasă, Victoriei, Dinamo, Bucureşti, chei, şcoală, toamnă.

Mădălina: Libertate, vis, prieteni, luptă, a doua casă.

Paul: Libertate, paradox, agitaţie, teatru, distracţie, frică, muncă.

Andrei: Noapte, decadenţă, anii '90, cinematecă, nebunie, uitare, distracţie.


Următoarea reprezentaţie va avea loc în Sala Mare a Teatrului Excelsior, pe 29 septembrie 2016, la ora 19.00, în cadrul Teen Fest.



 Toate articolele despre Festivalul de Teatru Excelsior Teen-Fest, 2016
 Toate articolele despre Bucureştiul meu


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Ilinca Anamaria Prisăcariu


Alte articole

 Teatrul ca stare de spirit - Excelsior Teen-Fest, 2016, Comunicat de presă
 Un festival de teatru dedicat adolescenţilor - Programul TEEN-FEST, 2016, Comunicat de presă
 Poveşti de dincolo de cortină la Teen-Fest, 2016, Comunicat de presă


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer