Puterea. Pe vremea Imperiului Roman, cucerită şi menţinută prin sabie. În vremurile noastre, cucerită şi menţinută prin microfon. Uciderea lui Cezar (Zsolt Bogdán, tulburător deopotrivă cu şi fără replică) e reprezentată prin smulgerea microfonului de către Brutus (Gábor Viola nuanţând dilemele personajului până la a-l apropia de Hamlet). În prealabil, Cezar se pregătise de apariţia în Senat poposind îndelung în faţă oglinzii de machiaj. Un politician. Un actor.
Funeraliile Cezarului sunt transmise în direct. Faimosul discurs al lui Marc Antoniu, antologic interpretat de Miklós Bács, e pigmentat de intervenţiile crainicului / trimisului special. Mulţimea ascultată confiscată. Când procesul de seducţie / manipulare e gata, gloata e gata de lupta. Gloată. Nişte amărâţi îmbrăcaţi în haine modeste, alunecând, ca pe patinoar, pe apa deşertată din plin de imaginaţia lui Dragoş Buhagiar. Copii în trupuri de adulţi. Massa de manevră a politicienilor dintotdeauna.
O proclamaţie înregistrată, redată de un casetofon aşezat în buza scenei, accentuează similarităţile cu decembrie '89. Fojgăială din tribună, goana după prim-plan-ul media şi pauperitatea oamenilor din piaţă întregesc metafora.
În epoca cezarică, costumele sunt albe şi faptele, oricât de sordide, se înscriu într-o ordine pre-stabilită, anunţată de prezicător (Csilla Albert împrumută un aer de Ariel personajului). În epoca de tranziţie ce urmează, costumaţia virează în gri şi faptele scapă oricărei previziuni. Fără a privilegia vreunul dintre timpuri, Purcărete le delimitează limpede. Trecutul e rapid, cărnos, pătimaş. Prezentul e lent, absurd, cacofonic. Muzica lui Vasile Şirli dă tonul imaginilor. Gesturile personajelor secundare (un servitor îngheaţă turnând vin) adaugă detaliile ce se impregnează pe retină.
Paradoxal, deşi multă mai scurtă, a două parte, cu alura sa jazz-istică, impresionează mai adânc. Poate pentru că vorbeşte de haosul prezentului. Văzut ca o rostogolire, ca o încleştare de trupuri angajate într-o dispută lipsită de viitor.
Dilemele lui Brutus rămân şi după dispariţia lui. Nu, Cezar, cel ce se închipuia zeu, nu era soluţia. Nu, prezentul ce se pierde în absenţa de sens nu e soluţia. Şi atunci?