octombrie 2016
Despot-luminat sau conducere colectivă? Dictatură sau democraţie? Puterea într-o singură mână sau rotaţia la putere? Decizie & responsabilitate unice sau multiple centre de decizie şi responsabilitate difuză? Marile întrebări ale variantei de Julius Caesar montate în 2015 de Silviu Purcărete la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj şi aduse la Bucureşti de FNT 2016 pentru o reprezentaţie unică (De ce unică? Sala Mare a TNB a fost prea mică pentru doritori, zeci de studenţi la actorie au rămas pe dinafară. De ce unică?).

Puterea. Pe vremea Imperiului Roman, cucerită şi menţinută prin sabie. În vremurile noastre, cucerită şi menţinută prin microfon. Uciderea lui Cezar (Zsolt Bogdán, tulburător deopotrivă cu şi fără replică) e reprezentată prin smulgerea microfonului de către Brutus (Gábor Viola nuanţând dilemele personajului până la a-l apropia de Hamlet). În prealabil, Cezar se pregătise de apariţia în Senat poposind îndelung în faţă oglinzii de machiaj. Un politician. Un actor.

Funeraliile Cezarului sunt transmise în direct. Faimosul discurs al lui Marc Antoniu, antologic interpretat de Miklós Bács, e pigmentat de intervenţiile crainicului / trimisului special. Mulţimea ascultată confiscată. Când procesul de seducţie / manipulare e gata, gloata e gata de lupta. Gloată. Nişte amărâţi îmbrăcaţi în haine modeste, alunecând, ca pe patinoar, pe apa deşertată din plin de imaginaţia lui Dragoş Buhagiar. Copii în trupuri de adulţi. Massa de manevră a politicienilor dintotdeauna.

O proclamaţie înregistrată, redată de un casetofon aşezat în buza scenei, accentuează similarităţile cu decembrie '89. Fojgăială din tribună, goana după prim-plan-ul media şi pauperitatea oamenilor din piaţă întregesc metafora.

În epoca cezarică, costumele sunt albe şi faptele, oricât de sordide, se înscriu într-o ordine pre-stabilită, anunţată de prezicător (Csilla Albert împrumută un aer de Ariel personajului). În epoca de tranziţie ce urmează, costumaţia virează în gri şi faptele scapă oricărei previziuni. Fără a privilegia vreunul dintre timpuri, Purcărete le delimitează limpede. Trecutul e rapid, cărnos, pătimaş. Prezentul e lent, absurd, cacofonic. Muzica lui Vasile Şirli dă tonul imaginilor. Gesturile personajelor secundare (un servitor îngheaţă turnând vin) adaugă detaliile ce se impregnează pe retină.

Paradoxal, deşi multă mai scurtă, a două parte, cu alura sa jazz-istică, impresionează mai adânc. Poate pentru că vorbeşte de haosul prezentului. Văzut ca o rostogolire, ca o încleştare de trupuri angajate într-o dispută lipsită de viitor.

Dilemele lui Brutus rămân şi după dispariţia lui. Nu, Cezar, cel ce se închipuia zeu, nu era soluţia. Nu, prezentul ce se pierde în absenţa de sens nu e soluţia. Şi atunci?

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus