iunie 2017
Festivalul TIFF 2017
Nu știu cum au ajuns scurtmetrajele de azi să-mi ofere mai mult decât mi-a oferit un documentar vizionat în festival. Nu am să dau detalii aici, dar am plecat extrem de dezamăgită de la un documentar ce-mi promitea multe, și cu niciun gust de a mai merge la un altul. Dar poate acesta este un mic detaliu...

Octavian Paler vorbea mereu despre modul în care destinul se ascunde în micile detalii de viață. Așadar, recunosc, am cumpărat biletul pentru scurtmetraje gândindu-mă că vor fi puțini oameni în sală. M-am înșelat - a fost plin. Nu am citit nimic înainte despre filme. Am cerut o recomandare - nici aceasta nu părea să-mi susțină alegerea. Și totuși, m-am dus. Știam doar că un bun prieten a făcut imaginea pentru unul dintre ele. M-am așezat în sală fără așteptări, limitată fiind și de propria-mi orientare - sunt mai degrabă omul documentarelor decât al ficțiunii. Dar, din nou, poate e doar un mic detaliu.

Intercalat între celelalte scurtmetraje, No Manʼs Land (2017) al lui Marius Olteanu mi-a părut că nu și-a găsit locul pe care-l merită. Nu spun că celelalte nu ar fi fost bune, însă eu una aș fi simțit nevoia ca după el să fac o pauză. Aceasta nu este o critică adusă organizatorilor. Înțeleg logica de festival și tot ceea ce presupune organizarea și derularea lui. Este doar un gând pentru cei care vor avea șansa de a-l viziona în viitor.


Pornind de la un fapt real - ceea ce afli doar la final -, regizorul reușește încă din primele minute să te facă să chestionezi absurditatea procedurilor și a regulilor de trecere a frontierelor. Să rămâi mut în fața lipsei de empatie a unor oameni ce se ascund în spatele acestor proceduri. Este un film emoționant ce reușește într-un timp scurt să te cutremure. Personajul este o fiică ce tocmai și-a pierdut tatăl pe care-l transporta din Germania spre România, în dorința ca el să moară în țară. Aceasta reușește să treacă de granița cu Ungaria, unde poliția de frontieră se arată îngăduitoare în fața situației, și ajunge la intrarea pe pământ românesc. Aici însă petrece câteva ore așteptând ca oamenii legii să se lămurească dacă pot să-i dea drumul să treacă sau nu. Din cauza faptului că tatăl moare pe drum, ea rămâne la graniță, neputând să introducă în țară trupul părintelui decedat, din motive ce țin de procedură. Nu doresc să par nedreaptă, reprezentanții Poliției de Frontieră oferă o explicație acestei situații absurde: Știți, doamnă, câți încearcă să pătrundă în țară cu ei deja morți doar pentru a nu cheltui cu sicriul, actele?... De unde să știm că tatăl dvs. chiar a murit pe drum?

Și totuși, unde se ascund oamenii în tot acest drum al actelor?...

Ești alături de personaj, în durerea, tristețea, neputința și singurătatea lui. Datorită imaginii și modului în care este filmat (alb-negru), prim-planuri bine intercalate, te simți acolo, în lumea durerii prin care trece personajul. Alegerea aceasta mi s-a părut firească, deși sunt convinsă că regizorul ar fi putut vorbi despre ea mai bine decât mine. Dar eu am tradus-o astfel: de ce ai mai avea nevoie de culoare atunci când vrei să redai durerea ce te invadează la pierderea unui părinte? Ce culori i-ai putea da unui suflet cernit și singur, care aprinde o lumânare pe corpul neînsuflețit și sărută mână părintelui ce nu o mai poate mângâia de acum? Probabil de la sentimentul constant de durere simți și tremurul cadrelor strânse - pe care recunosc, nu-l iubesc, dar uite un loc unde mi s-a părut potrivit.

În comunitățile tradiționale niciun om nu era lăsat să moară singur. Nicio familie nu-și trăia durerea despărțirii de un membru al ei în singurătate. Existau o serie de ritualuri care-i ajutau pe cei rămași în viață să-și ia rămas bun, să se desprindă de cel plecat și care asigurau o trecere mai ușoară a celor rămași în viață spre noua existență în lipsa celui mort. Personajul din film nu are pe nimeni care să-i ofere o mângâiere... Este singură cu trupul părintelui pe pământul nimănui.

La sesiunea de Q&A regizorul a spus că nu a vorbit niciodată cu femeia care a trăit această dramă, dar că i s-a părut de neimaginat prin ce a putut să treacă aceasta. Replica m-a făcut să simt că, cel puțin la nivel de empatie (apanajul documentarului, nu-i așa?), ficțiunea a bătut documentarul văzut de mine - și mi-e tare greu să recunosc.

Mulțumesc, Marius Olteanu, pentru că ai creat No Manʼs Land! Cred că acesta este o dovadă vie a faptului că ai transpus în imagini extrem de bine o poveste asupra căreia merită meditat.

Descarcă broşura TIFF 2017 aici..



0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus