Octavian Paler vorbea mereu despre modul în care destinul se ascunde în micile detalii de viaţă. Aşadar, recunosc, am cumpărat biletul pentru scurtmetraje gândindu-mă că vor fi puţini oameni în sală. M-am înşelat - a fost plin. Nu am citit nimic înainte despre filme. Am cerut o recomandare - nici aceasta nu părea să-mi susţină alegerea. Şi totuşi, m-am dus. Ştiam doar că un bun prieten a făcut imaginea pentru unul dintre ele. M-am aşezat în sală fără aşteptări, limitată fiind şi de propria-mi orientare - sunt mai degrabă omul documentarelor decât al ficţiunii. Dar, din nou, poate e doar un mic detaliu.
Intercalat între celelalte scurtmetraje, No Manʼs Land (2017) al lui Marius Olteanu mi-a părut că nu şi-a găsit locul pe care-l merită. Nu spun că celelalte nu ar fi fost bune, însă eu una aş fi simţit nevoia ca după el să fac o pauză. Aceasta nu este o critică adusă organizatorilor. Înţeleg logica de festival şi tot ceea ce presupune organizarea şi derularea lui. Este doar un gând pentru cei care vor avea şansa de a-l viziona în viitor.
Pornind de la un fapt real - ceea ce afli doar la final -, regizorul reuşeşte încă din primele minute să te facă să chestionezi absurditatea procedurilor şi a regulilor de trecere a frontierelor. Să rămâi mut în faţa lipsei de empatie a unor oameni ce se ascund în spatele acestor proceduri. Este un film emoţionant ce reuşeşte într-un timp scurt să te cutremure. Personajul este o fiică ce tocmai şi-a pierdut tatăl pe care-l transporta din Germania spre România, în dorinţa ca el să moară în ţară. Aceasta reuşeşte să treacă de graniţa cu Ungaria, unde poliţia de frontieră se arată îngăduitoare în faţa situaţiei, şi ajunge la intrarea pe pământ românesc. Aici însă petrece câteva ore aşteptând ca oamenii legii să se lămurească dacă pot să-i dea drumul să treacă sau nu. Din cauza faptului că tatăl moare pe drum, ea rămâne la graniţă, neputând să introducă în ţară trupul părintelui decedat, din motive ce ţin de procedură. Nu doresc să par nedreaptă, reprezentanţii Poliţiei de Frontieră oferă o explicaţie acestei situaţii absurde: Ştiţi, doamnă, câţi încearcă să pătrundă în ţară cu ei deja morţi doar pentru a nu cheltui cu sicriul, actele?... De unde să ştim că tatăl dvs. chiar a murit pe drum?
Şi totuşi, unde se ascund oamenii în tot acest drum al actelor?...
Eşti alături de personaj, în durerea, tristeţea, neputinţa şi singurătatea lui. Datorită imaginii şi modului în care este filmat (alb-negru), prim-planuri bine intercalate, te simţi acolo, în lumea durerii prin care trece personajul. Alegerea aceasta mi s-a părut firească, deşi sunt convinsă că regizorul ar fi putut vorbi despre ea mai bine decât mine. Dar eu am tradus-o astfel: de ce ai mai avea nevoie de culoare atunci când vrei să redai durerea ce te invadează la pierderea unui părinte? Ce culori i-ai putea da unui suflet cernit şi singur, care aprinde o lumânare pe corpul neînsufleţit şi sărută mână părintelui ce nu o mai poate mângâia de acum? Probabil de la sentimentul constant de durere simţi şi tremurul cadrelor strânse - pe care recunosc, nu-l iubesc, dar uite un loc unde mi s-a părut potrivit.
În comunităţile tradiţionale niciun om nu era lăsat să moară singur. Nicio familie nu-şi trăia durerea despărţirii de un membru al ei în singurătate. Existau o serie de ritualuri care-i ajutau pe cei rămaşi în viaţă să-şi ia rămas bun, să se desprindă de cel plecat şi care asigurau o trecere mai uşoară a celor rămaşi în viaţă spre noua existenţă în lipsa celui mort. Personajul din film nu are pe nimeni care să-i ofere o mângâiere... Este singură cu trupul părintelui pe pământul nimănui.
La sesiunea de Q&A regizorul a spus că nu a vorbit niciodată cu femeia care a trăit această dramă, dar că i s-a părut de neimaginat prin ce a putut să treacă aceasta. Replica m-a făcut să simt că, cel puţin la nivel de empatie (apanajul documentarului, nu-i aşa?), ficţiunea a bătut documentarul văzut de mine - şi mi-e tare greu să recunosc.
Mulţumesc, Marius Olteanu, pentru că ai creat No Manʼs Land! Cred că acesta este o dovadă vie a faptului că ai transpus în imagini extrem de bine o poveste asupra căreia merită meditat.
Descarcă broşura TIFF 2017 aici..