Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Festivalul George Enescu, 2017

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Jurnal de meloman grăbit şi de jurnalist fugărit (4.09) - Festivalul Enescu, 2017


Marius Constantinescu

septembrie 2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Ca o gigantică statuie de bronz târâtă cu frânghii noroioase. Aşa mi-a sunat Simfonia a XI-a de Şostakovici, un monument sonor de o masivitate neverosimilă, care ne-a lăsat striviţi, la propriu, în scaune. Nu vi se pare plastică asemănarea? Mai am şi altele, să ştiţi. Ca Universitatea Lomonosov prăbuşită peste noi. Ca o salvă trasă de Tsar Pushka, cel mai mare tun din lume, azi în grădinile Kremlinului. Ca un popor urlându-şi moartea, disperarea, degringolada, sărăcia sub focurile războiului. La un moment dat, pur şi simplu, am zis că va crăpa ceva. Pereţii Sălii Palatului, podiumul lui Vladimir Jurowski, ecranul din faţă, carapacea sufletului din noi. Paroxism e un cuvânt prea blând pentru tensiunea pe care a instaurat-o acest dirijor cu faţă sculptată în paloare, coamă leonină, un vampir care suge până la ultimul strop seva muzicii şi o retransmite cu o putere înmiită. Inclusiv gesturile lui, autoritare, controlate, privirea care pârjoleşte, felul în care, realmente, dictează orchestrei (Doamne, ce orchestră!), toate conturează portretul unuia dintre cei mai influenţi şi fascinanţi muzicieni ai contemporaneităţii. Faptul că a suprimat pauzele dintre părţile simfoniei a dus la construirea unei dramaturgii compacte. Până unde va merge?, mă întrebam, văzând cum îşi mână instrumentiştii ca pe un tanc răvăşitor. Până unde ne va duce?, mă gândeam, mijind ochii, parcă apărându-i de potopul sonor ce mă izbea în plex. Cât mai pot trage?, mă minunam, privind membrii London Philarmonic Orchestra luptându-se cu gravitaţia şi cu materia corpurilor şi instrumentelor, din care extrăgeau mai mult, mai tare, mai intens. "Bravo!", nu a mai rezistat şi a strigat o spectatoare din spatele meu când partea a patra încă nu se încheiase. Am privit-o. Nu-şi mai găsea locul în scaun, nu mai putea. Iar la sfârşit, mulţi dintre noi nu mai aveam picioare pe care să ne ridicăm. Şostakovici şi Jurowski ne transformaseră în nevertebrate cu membre de gumă. A fost INCREDIBIL.

Propun introducerea unei noi referinţe pentru perfecţiunea pământească. Alături de "perfect ca un ceas elveţian", "perfect ca o maşină japoneză", "perfect ca o femeie venezueleană", să adăugăm "perfect ca o orchestră londoneză". Din lipsă de superlative, îl aleg pe cel mai uzitat, atât pentru London Philarmonic, cât şi pentru Academy of Saint Martin in the Fields.

Aş fi fost tentat să spun că prima a fost ghiuleaua, a doua ceaşca de porţelan a unui five o' clock tea fără fisură. Dar filarmonicii nu i-au lipsit tandreţea, volatilul, plutirea (ca în preludiul actului al III-lea din Tristan şi Isolda), după cum nici ansamblul din Trafalgar Square nu a dus lipsă de forţă, de avânt.

Eu cred că Academy of Saint Martin in the Fields repetă într-o sală numai cu oglinzi, dotată cu senzori de zâmbet. Altfel nu îmi pot explica o asemenea sincronizare supraomenească inclusiv la nivel de gestică şi de facies. Haide, domnule, că am mai văzut noi şi alte orchestre, în care instrumentiştii se canonesc şi oftează... Adevărul e că de unde atâtea motive de fericire când cânţi Egmont şi Simfonia a V-a de Beethoven şi Concertul pentru vioară de Bruch cu de-alde Joshua Bell? Deci e ceva fishy cu londonezii ăştia, care se aştern în muzică precum într-o albie încăpătoare şi unde, fireşte, se simt ca peştele în apă. Egmont a fost atât de... definită în toate cotloanele ei, încât, vorba unei prietene, "putem închide Festivalul aici şi pleca acasă cu toţii".

Joshua Bell sau exerciţiu de seducţie cu el însuşi, în care inclusiv impetuozitatea cu care s-a înfipt în căluşul viorii (făcând-o să sune, pentru o fracţiune de secundă, ca o ladă de mere) a fost parte din farmec. Imperturbabil, a făcut schimb de instrument cu concertmaestrul şi a continuat ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. După ce acesta din urmă i-a recalibrat instrumentul, căznindu-se să îl acordeze fără să strice Feng Shui-ul concertului, schimbul s-a repetat, spre deliciul unei săli care a răspuns la zâmbet cu iubire şi la excelenţă cu aplauze vii. Cum a cântat Joshua Bell? Parcă fiind el însuşi o vioară mânuită de Joshua Bell.

Puntea între cele două concerte de ieri, Ateneu şi Sala Palatului, a fost Bach, ales pentru bis atât de Joshua Bell, cât şi de Christian Tetzlaff, ca pentru a nu uita de unde începe totul.

(acest text este publicat şi pe enescu.tvr.ro)
Descarcă programul Festivalului Enescu, 2017 aici..



 Toate articolele despre Festivalul George Enescu, 2017


0 comentarii

Spacer Spacer