Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Festivalul George Enescu, 2017

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Jurnal de meloman grăbit şi de jurnalist fugărit (23.09) - Festivalul Enescu, 2017


Marius Constantinescu

septembrie 2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Aventura cinematografică în 3D a început cu Avatar-ul lui James Cameron. În 4D am văzut prima dată Jurassic World-ul produs de Steven Spielberg. Să îmi fie iertată francheţea (Doamne, ce mă vor mai trage de ureche puriştii care nu suportă într-un text despre muzică decât... muzică) dacă voi afirma că, tocmai în această muzică, 4D-ul începe cu Antonio Pappano.

Despre Simfonia a II-a, Învierea, de Gustav Mahler, aşa cum s-a auzit seara trecută la Sala Palatului, aş putea să vă vorbesc, fără îndoială. De fapt, de multe ori când ascult ceva, îmi scriu în cap şi frânturi din textul de a doua zi. Dar mi-am pierdut cuvintele urmărind valurile pe care muzica le trecea şi le lăsa pe chipul sopranei Rachel Willis-Sørensen. În schimbările ei de mimică, în încreţirea buzelor şi a muşchilor feţei pentru a ţine captive lacrimile care voiau cu orice preţ să iasă, acolo s-a tradus cel mai bine urzeala asta incredibilă de planuri sonore pe care ticluit-o Antonio Pappano. Vorbele şi părerile mi s-au risipit pe sub scaune şi acolo le-am lăsat, pentru că nu are niciun rost să limitezi în litere un ocean de emoţii. Aşa că nu e de mirare că voi şi vom ţine minte nu ce a spus sau a scris X despre Simfonia a II-a, ci unul cum a trecut de la frig la dogoare în arcul aceluiaşi ceas. Alta cum i-au funicat obrajii, pentru că o asemenea urgie celestă nu trece fără să te însemneze. Unul cum s-a topit în scaun. Alta cum a plâns fără ca măcar să îşi dea seama. Altul cum nu a mai putut gândi raţional, pentru că muzica s-a sustras raţiunii. Alta cum a făcut scurtă la mână tot aplaudând. Eu rămânând mut, tâmp şi atât de plin pe dinăuntru, că m-am simţit sleit. Aşa că doar asta am de spus despre Sala Palatului. Să scriu până în josul paginii bravo pentru Orchestra şi Corul Accademiei Santa Cecilia (Doamne, ce redefinire a noţiunii de piano la cor!), pentru Ciro Visco şi Antonio Pappano ar fi redundant şi searbăd.

Zece ani de când Jordi Savall vine în România. Nu aş mai fi pus nimic între mine şi Mahler dacă ar fi fost vorba de oricine altcineva. Savall, însă, face parte din devenirea mea ca om şi ca profesionist, drept care, în ciuda oboselii presupuse, singurele două concerte de noapte pe care le voi vedea în ediţia 2017 a Festivalului sunt ale lui. Discul de aur pe care l-a primit ieri recompensează un număr de CD-uri vândute. Nu ştiu cu ce ar trebui multiplicat acest număr ca să traducă procentul de emoţii instantanee şi memorabile pe care Savall & co. le-au deşteptat în noi la fiecare concert în România, că a fost Cantemir, folias şi villancicos sau Borgia. Zece ani cu constanta Savall, zece ani de arheologie muzicală cu suflet şi frison.

Off topic şi nu prea: Valentina Băinţan şi cu mine am mers cu liftul cu Ethan Hawke. Real 3D.

(acest text este publicat şi pe enescu.tvr.ro)

Descarcă programul Festivalului Enescu, 2017 aici..



 Toate articolele despre Festivalul George Enescu, 2017


0 comentarii

Spacer Spacer