Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Festivalul George Enescu, 2017

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Enescu, emoţie fără egal - Festivalul Enescu, 2017


Doina Giurgiu

septembrie 2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Dragă cititorule, nu ştiu dacă ai fost aseară (21 septembrie 2017) în Sala Mare a Palatului, dar sper din tot sufletul să te fi aflat acolo, aproape sau departe de scenă, în adierea de baghetă a lui Antonio Pappano sau sus, în colţul cel mai ascuns al ultimei loje, lipit de bolta tavanului, şi să nu fi plecat după Concertul nr. 1 pentru pian şi orchestră al lui Ceaikovski. Să nu te fi gândit că ceva mai frumos nu poţi auzi. Să nu fi fost tentat să ieşi purtând doar o boare de farmec în urechi. Pentru că ce a urmat a fost atât de înalt, atât de dincolo de orice imaginare a mirării dusă la amuţire, atât de revărsat peste malurile bănuite ale uimirii mute, din care cuvintele nu au fugit, ci pur şi simplu au încremenit, ne-rostibile, ne-articulabile, înlănţuite într-o contemplare totală, într-o încântare nespusă.
 
Pentru că, dragă cititorule, Simfonia a III-a în Do major a lui George Enescu este o bijuterie şlefuită cu o atât de infinită pricepere, purtată ca o coroană bogată din aur pur, încât tot ce poţi face în finalul ei e să rămâi copleşit, vrăjit, cu coordonatele interne acordate la altă frecvenţă, mult mai adâncă, dintr-o substanţă deopotrivă eterică şi omniscientă. O construcţie de un rafinament, o inteligenţă, un lirism şi o forţă, de o cunoaştere a felului în care fiecare sunet îl poate chema pe celălalt, la locul şi momentul nu doar potrivit, ci decisiv, în care notele se pot aşeza perfect una în compania celeilalte, a felului în care fiecare instrument îşi poate îmbăia alcătuirea în cea mai desăvârşită acustică, pe care eu nu cred să le fi întâlnit în altă lucrare a aceluiaşi compozitor sau a altuia. Pentru că nu îmi amintesc să fi rămas vreodată suspendată, fără respiraţie, alături de o sală întreagă, în ultima notă a vreunui concert, până dincolo de momentul în care ea, gravă, vibrată, s-a pierdut în pereţii moi, s-a stins în cea mai albă tăcere, în excursia abia simţită a piepturilor încercând să nu mişte aerul.
 
Iar punctul acesta să fie construit de o orchestră şi un cor, dar mai ales de un dirijor pentru care înţelegerea să fie atât de deplină, migala atât de evidentă, sentimentul atât de acordat la esenţa acestei lucrări. Pentru că asta au făcut Orchestra e Coro dell' Academia Nazionale di Santa Cecilia şi dirijorul ei, minunatul, rafinatul, Antonio Pappano. Câtă energie, câtă vigoare, câtă precizie şi trăire în felul în care orchestra şi-a îndeplinit menirea, de a dărui tot ce poate mai bun, mai limpede şi mai complet. Câtă furtună, câtă gravitate şi impunere în prima parte a simfoniei. Câtă suspendare a lumii şi timpului în finalul celei de-a doua. Câtă inteligenţă în mânuirea corului, în felul în care vocile s-au suprapus la contopire, la nedesluşire între sursa de emisie, cu orchestra, câtă regie şi ştiinţă a efectului în decizia de a lăsa corul aşezat în acest punct şi apoi câtă intensitate declarată, dar ţinută în zăgaz, odată cu ridicarea lui în picioare, înainte de a începe un alt pasaj, ca o demonstraţie de vibranţă a anticipării atacului. Şi clopotele anunţând un final de zbucium, de durere, de război. Şi orga preluând îngroparea nopţii, curmarea întunericului, naşterea zorilor şi a speranţei.
 
Iar răspunsul auditoriului, cu chemări asidue la scenă a maestrului dirijor, cu freamăt, cu bucurie, cu recunoştinţa de a primi un asemenea dar preţios pe care unii îl aşteaptă o viaţă, pe care alţii îl primesc pe nepregătite, a fost o reacţie firească, inevitabilă, inimaginabilă în orice alt fel. Care a primit, la rândul ei, reflexia de înţelegere şi modestia lui Antonio Pappano de a face un pas în spate, lăsând în lumina reflectorului geniul acestei seri, compozitorul. O smerenie dar şi o fericire de a arăta, de a ridica sus, deasupra capului, ca pe un vestigiu răbdător dezgropat, ca pe o cupă de vin vechi băută până la fund, ca pe o comoară trezită după secole de dormire, ca pe un copil îndelung dorit şi astfel cu atât mai scump, partitura simfoniei, scriitura, simţirea, alcătuirea dezvăluită a lui George Enescu. Un compozitor care nu mai e, dacă a fost vreodată, al nostru, aşa cum nu sunt niciunul dintre marii creatori. Un înfăptuitor de treceri în alte lumi, de mirabile transcedenderi, care aparţine şi nu aparţine lumii acesteia, căruia îi suntem recunoscători, atât cât îi putem fi, atât cât îl putem cuprinde, cu mintea, cu emoţia trăită, cu sufletul.

Descarcă programul Festivalului Enescu, 2017 aici..



 Toate articolele despre Festivalul George Enescu, 2017


0 comentarii

Spacer Spacer