Prezentat cu surle şi trompete la Cannes, cu un foc de artificii cu adevărat de Versailles, filmul a fost
buuu hu hu. Fanii au zis, lasă că vedeţi voi la Oscaruri. Deocamdată Globurile au zis pas, iar Oscarurile sunt parol. De
box office să nu mai vorbim. Per total filmul
s-a dovedit la fel de revoluţionar, pe cât sunt
post-it-urile pentru analfabeţi. Ok, nu vreau să fiu rău cu fata lui Coppola, nu pentru că
mi-ar da tatăl ei vreun vin produs de el, ci pentru că aşa am fost şi cu
Lost in Translation / Rătăciţi printre cuvinte (2003, în care e vorba şi despre relaţia cu fostul ei soţ, regizorul Spike Jonze). Ciudat,
mi-a plăcut primul ei film, care e cel mai feminin,
The Virgin Suicides / Sinuciderea fecioarelor (1999). Prin biografia revizionistă a Mariei Antoaneta,
împărăteasa-copil, decapitată de eşafodul Revoluţiei franceze, Sofia Coppola îşi revede copilăria ei, copilăria unui
copil-star sau
star-copil, Hollywood-ul fiind un fel de Versailles al secolului XX. Trilogia feminină, de la adolescenţă la maturitate,
s-a încheiat şi mă aştept ca viitorul film să fie despre maternitate (pentru că de acum Sofia este şi mamă).
Marie Antoinette este un film fastuos, o combinaţie de
Amadeus şi
Lisztomania, bazat pe biografia scrisă de Antonia Fraser, care se pare că e lipsită de adevăruri istorice. Dar nu asta e problema, nu e documentar pe
History Channel. E mai mult un film personal ascuns sub capa unei
super-producţii în costume, filmate chiar la Versailles, cu acordul francezilor entuziasmaţi de prezenţa genei geniale Coppola dornice să facă un film despre un personaj controversat, care
de-a lungul timpului
s-a transformat
într-o victimă inocentă, un simbol istoric de
malentendu. Temele filmului sunt singurătatea şi consumul de dulciuri ca sublimare de sex,
glamour-ul ca imagine a sterilităţii. Orice
top-model sau star adolescent
(întrebaţi-o pe Drew Barrymore), poate înţelege. La Versailles era
party all the time, la fel cum au băgat Warhol şi
the factory sau Kate Moss pe nas, nenumărate variante de
staruri-starlete-beautiful people. Istoric vorbind, o orgie romană
le-o dă lejer peste ochi la toţi.
Coppola vede din afiş contextul
punk, cu literele de scris de pe afiş, a la Sex Pistols, de parcă
i-ar fi avut consultanţi pe Vivianne Westwood şi Malcolm McLaren. Un plus de
post-modernism şi rebeliune adolescentină, regizoarea pune un
soundtrack în contrapunct, pop,
new wave, post-punk. Anume Bow Wow Wow, Gang of Four, Siouxie & the Banshees, The Cure, New Order, Adam Ant, grupurile franţuzeşti, Phoenix (unde cântă iubitul Sofiei, Thomas Mars), Air (cu care lucrat la
Virgin Suicides), Aphex Twin, The Strokes. Dar de ce şi muzica epocii de atunci
(Jean-Philippe Rameau)? Dacă te hotărăşti să fii
non-conformist, fii până la capăt. Să nu uităm că asta a făcut Ken Russell acum 30 de ani, în toate biografiile sale scandaloase şi mai ales
Lisztomania (1975, unde solistul vocal de la The Who, Roger Daltrey, era Franz Liszt). Sofia a
luat-o pe Marianne Faithfull să fie Maria Tereza, iar Rip Torn este Ludovic al cinsprezecelea (rolul
i-a fost propus lui Alain Delon, Jack Cardiff ştie de ce).
Poate făcut la sfârşitul anilor '60, cu Mariane Faithfull şi Mick Jagger şi restul de la Rolling Stones,
într-o orgie
non-romană, atunci
Marie Antoinette ar fi fost
eventful, cu
Sympathy for the Devil în scena eşafodului şi cu
trip-uri pe ciuperci şi lumini stroboscopice...
Idei a avut Coppoliţa, dar de
trivia cinematografică şi muzicală, a bricolat genul de film care se crede foarte
hip, mă întreb ce
s-a întâmplat cu sensibilitatea primului ei film (
daddy's little helper?), degeaba o laudă
pater Coppola şi zice că filmul e o operă de artă,
artă-artă, dar e cam sterilă. Aş fi preferat să facă
grafitti (pardon,
stencils), pe pereţii de la Versailles. Dar ea a pus mai întâi plastic pe ei, să
nu-i păteze. Sunt rebel, hai
să-mi fac un tatuaj temporar. Prefer episodul revoluţiei franceze din
Istoria Lumii de Mel Brooks...