Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul TIFF 2003

Festivalul Transilvania (2): Puştani şi pistoale


Andrei Gorzo

Dilema, iunie 2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Săptămîna trecută am vorbit despre un film numit Lilya 4-Ever, cel de-al treilea lung-metraj al regizorului suedez Lukas Moodyson, care n-are încă 35 de ani, dar este deja un maestru (a spus-o Ingmar Bergman). Moodyson nu este unul dintre oamenii care împing cinematograful înainte; aceia sînt de obicei "copiii teribili", "sabotorii perverşi", "teroriştii kamikaze" - specii reprezentate foarte bine de Lars von Trier. Specia căreia îi aparţine Moodyson poartă un nume mai puţin răsunător: e un umanist. Dar oamenilor ca el li se datorează pămîntul ferm de pe care copiii teribili încearcă să-şi ia zborul; şi oamenii ca el sînt, în ultimă instanţă, mai uşor de iubit (putem fi siguri că ne iubesc la rîndul lor).

Cele trei filme ale lui Moodyson au fost prezentate recent la Cluj, la Festivalul Internaţional de Film Transilvania (TIFF), în secţiunea "3 x 3 / 3 regizori & 3 filme" (ceilalţi doi fiind Pedro Almodovar şi Lucian Pintilie). Al naibii Amal / Fucking Amal (1998) se prezintă modest ca un alt film despre problemele adolescenţilor, pentru ca apoi să se detaşeze de majoritatea celorlalte prin empatia sa, prin ştiinţa sa de a-şi lua în serios personajele fără a-şi pierde hazul şi de a face haz fără să uite că adolescenţa e o treabă serioasă pentru cei implicaţi şi încurcaţi în ea, prin perfecţiunea emoţională pe care o atinge în anumite momente. Împreună / Tillsammans (2000) este o comedie plasată într-o comunitate hippioată din Stockholmul anilor ’70, unde Moodyson găseşte un echilibru sublim între ce e de rîs - ideile creţe despre politică şi sex, despre igienă şi nutriţie - şi ce nu e de rîs - visul de a trăi fără să faci ce nu-ţi place şi fără să faci rău, credinţa că, pînă la urmă, oamenii pot fi fraţi, măcar la cafeaua de dimineaţă sau la meciul de fotbal din curte. În Lilya 4-Ever (2002) - care, din păcate, n-a putut fi văzut şi la Bucureşti - oamenii numai fraţi nu sînt. Mizeria este subiectul filmului - mizeria pe care au lăsat-o comuniştii după ei (acţiunea e plasată într-un loc nenumit din fosta Uniune Sovietică), mizeria devenită afacere, mizeria care leagă vînzători şi cumpărători de carne vie din est şi din vest. Dar filmul nu se lasă infectat de mizerabilism. Arma sa este o empatie ferventă, atît de puternică încît la un moment dat te temi că te-ar putea dărîma pe dinăuntru, dar la sfîrşit simţi că inima ta a devenit un loc mai spaţios.

Realismul social al autorului britanic Ken Loach nu poate decît să sufere în comparaţie cu empatia transcendentă a lui Moodyson. Şi totuşi, Un băiat de zahăr / Sweet Sixteen ni-l arată pe Loach - al cărui subiect este, ca de obicei, clasa muncitoare, şi a cărui semnătură artistică poate fi recunoscută imediat, după numărul mare de coşuri de pe feţele personajelor - foarte aproape de forma sa cea mai bună. Ne pasă de eroul său - un traficant de droguri în vîrstă de 16 ani, numit Liam -, vrem ca el să se salveze. Dar, pentru ca filmul să fie mai mult decît un reportaj neobişnuit de onest şi de dramatic, ar trebui ca Loach să ne apropie de Liam tot atît de mult cum ne apropie Moodyson de Lilya - eroina sa, tot în vîrstă de 16 ani -, atît de mult încît să simţim că de salvarea lui depinde salvarea noastră. Această apropiere lipseşte.

Ce-i lipseşte sclipitorului film brazilian Oraşul Domnului / Cidade de Deus (de Fernando Meirelles) ca să fie într-adevăr mare - la fel de bun şi de şocant ca Los olvidados de Luis Bunuel, poate cel mai mare film despre copiii străzii? Unii spun că nu-i lipseşte nimic - e o viziune furioasă, adrenergică, a unei lumi (un cartier din Rio de Janeiro) în care viaţa omenească nu valorează chiar nimic. Eu aş spune că-i lipseşte cîte o pauză de gîndire, din cînd în cînd, între două descărcări de adrenalină. Filmul ne păleşte din primul minut şi ne păleşte bine - abia ne revenim după ce înţelegem că pistoalele cu care se joacă puştii ăia nu sînt de jucărie -, dar e un film la fel de iute de trăgaci, la fel de excitat de propria forţă distrugătoare, ca şi protagoniştii săi. Şi după un timp, şocurile nu mai reverberează. Ca nişte turişti care vor senzaţii tari şi se simt în siguranţă, pentru că au bilet dus-întors, ajungem să acceptăm că în lumea aceea, viaţa nu contează. Şi nu cred că ar trebui să ne fie atît de uşor.



 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2003


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


Alte articole

 Noi şi Gerry - Jurnalul unui jurat la TIFF 2003, Alex. Leo Şerban
 Filmul românesc la TIFF, Laurenţiu Brătan
 Festivalul de la Cluj la ediţia a doua, Laurenţiu Brătan
 Festivalul Transilvania (3): Din ciudăţeniile lumii, Andrei Gorzo
 Festivalul Transilvania (1): Totul pentru Lilya, Andrei Gorzo
 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2003


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer