Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul TIFF 2003

Festivalul Transilvania (3): Din ciudăţeniile lumii


Andrei Gorzo

Dilema, iunie 2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Din filmul Intervenţie divină / Yadon ilaheyya - realizat de palestinianul Elia Suleiman şi subintitulat "Cronică de dragoste şi de durere" -, cel mai mult mi-au plăcut scenele de sex. În ele nu joacă decît mîinile îndrăgostiţilor, dar cîte poziţii ştiu mîinile alea! Una dintre cele două mîini care se tot împletesc, înnădesc şi încolăcesc îi aparţine unei frumoase palestinience din Ramallah, iar fericitul posesor al celeilalte mîini este chiar Suleiman, care, ca actor, are ceva din gravitatea încercănată şi din calmul lui Buster Keaton. De altfel, filmul este, dintre toate ciudăţeniile pămîntului, o comedie. Încă şi mai ciudat, cu excepţia cîtorva momente de izbucnire, respiraţia sa e atît de liniştită încît e aproape imperceptibilă; comicul e calm şi taciturn ca la Jacques Tati - e Playtime în Teritoriile Ocupate, unde joaca e silită să împartă terenul cu violenţa. Eroul trece cu maşina pe lîngă un tanc oprit în drum şi nici nu tresare atunci cînd tancul explodează în urma lui, dar din acel moment, de cîte ori e linişte pe ecran, ne aşteptăm ca pacea să explodeze. Nu explodează prea des; ba chiar trebuie spus că Suleiman găseşte şi ceva fraternitate (dintre toate rarităţile), şi o găseşte într-un spital (dintre toate locurile ciudate). Dar după ce am văzut, chiar la începutul filmului, rezultatul sîngeros al întîlnirii dintre Moş Crăciun şi copiii din zonă, nu mai putem să uităm nici o secundă pe ce lume sîntem.

Apariţia lui Moş Crăciun la Nazaret, fugărit de copii care nu par foarte încîntaţi să-l vadă, e una dintre imaginile uimitoare cu care am rămas de la Festivalul Internaţional de Film Transilvania (TIFF). Dar mi-e la fel de greu să-mi scot din cap apariţia lui Ralph Fiennes în Spider de David Cronenberg, pe un peron de gară din Londra. Nu ştii ce s-a întîmplat cu el, nu vrei să ştii ce s-a întîmplat cu smocurile de păr care-i lipsesc din cap, nu înţelegi o boabă din ce spune şi nu eşti sigur că, după acest rol, actorul va mai fi vreodată în stare să recite Shakespeare sau să comande o bere cu o voce omenească. Orice film care încearcă să intre în lumea unui schizofrenic se confruntă cu o problemă aproape insolubilă: trebuie să ne arate personajul mişcîndu-se prin lumea noastră şi, în orice moment, trebuie să fie gata să transforme această lume, păşind în a lui. Ron Howard, regizorul filmului A beautiful mind, a trişat, vînzîndu-ne halucinaţiile drept realitate obiectivă şi anunţîndu-ne fără ruşine, la mijlocul filmului, că doar o jumătate din ce văzuserăm pînă atunci era pe bune. Dar Cronenberg reuşeşte: găseşte nebunia, găseşte metoda şi, precum Hitchcock în Vertigo, găseşte o frumuseşte ameţitoare, ameninţătoare, îmbietoare, ca a unei prăpăstii pe marginea căreia te clatini.

Pe nebunul meu preferat l-am găsit în cel mai antrenant film pe care l-am văzut la TIFF - Clubarii / 24 Hour Party People de Michael Winterbottom. Filmul spune povestea lui Tony Wilson (Steve Coogan), unul dintre oamenii care au înfiinţat casa de discuri Factory Records şi apoi clubul Hacienda, transformînd posacul Manchester în scandalosul "Madchester". Cred că e unul dintre cele mai bune filme de ficţiune despre muzica pop, deşi inimile altor spectatori au rămas la The Doors şi la Velvet Goldmine. Oricît m-aş forţa, nu le pot împărtăşi sentimentele: ca să faci un film bun despre rockeri, ai nevoie în primul rînd de un simţ al umorului - simţ pe care Velvet îl pierde după un sfert de oră şi de care The Doors e privat din start (e un film de Oliver Stone). Poate că 24 Hour Party People are prea mult umor şi prea multe idei bune - le împrăştie în dreapta şi-n stînga cu o uşurinţă stupefiantă, fără să se teamă că va sfîrşi sărac. Dar risipa e în spiritul lui Tony Wilson, care n-a reuşit să facă nici un ban din succesul său şi a tranşat dilema "să mă vînd sau să rămîn pur?" păstrîndu-şi puritatea pentru simplul motiv că nu avea ce să vîndă: o soluţie bună şi, în acelaşi timp, soluţia unui nebun. De fiecare dată cînd face ceva profund sonat (adică tot timpul), Tony îşi justifică decizia cu trimiteri la Marcus Aurelius, William Blake, Yeats, Icar, Scott Fitzgerald, John Ford şi alţii la fel de grei. Manierele şi erudiţia constituie acoperirea sa; îl ajută să prezinte lucrurile cele mai trăsnite de parcă ar fi perfect rezonabile. Dar muzicienii care în timpul liber omoară porumbei sînt nişte modele de cuminţenie pe lîngă Tony, care ar trebuie să fie bossul lor, capitalistul, negustorul cu sloiuri de gheaţă în sînge. Jubilînd, făcîndu-le cu mîna de la înălţimea nonconformismului său tuturor filmelor care doar mimează nonconformismul, Clubarii face portretul unui anarhist politicos. Un mare personaj.



 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2003


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


Alte articole

 Noi şi Gerry - Jurnalul unui jurat la TIFF 2003, Alex. Leo Şerban
 Filmul românesc la TIFF, Laurenţiu Brătan
 Festivalul de la Cluj la ediţia a doua, Laurenţiu Brătan
 Festivalul Transilvania (2): Puştani şi pistoale, Andrei Gorzo
 Festivalul Transilvania (1): Totul pentru Lilya, Andrei Gorzo
 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2003


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer