"Poate n-ar fi rău să se vorbească puţin şi de atitudinea spectatorilor (sau mai bine zis de lipsa ei) care, odată ajunşi la teatru, înghit orice. Nu spun să începem să venim cu roşii şi ouă la noi (deşi uneori ar merita!), dar cred că o atitudine demnă - să te ridici si să pleci - ar trebui să amendeze, acolo unde e cazul (si este de destule ori!) o piesa proasta, o regie neinspirata, un joc penibil".
Nemulţumirea, perfect justificată, îi aparţine unui spectator obişnuit, care face cele mai pertinente comentarii din cîte am citit în ultima vreme. Inerţia reacţiei din teatru, despre care cel citat vorbeşte fără menajamente, devine, trebuie să recunoaştem, din ce în ce mai deranjantă. Spectatorii au devenit o masă anchilozată care nu are nici un fel de poziţie atunci cînd vede ceva prost şi cînd, normal, ar trebui să-şi manifeste direct revolta. Mai mult, în ultima vreme, am observat un fenomen extrem de interesant ca tip de reacţie defazată, invers proporţională cu starea din timpul vizionării montării. După un spectacol plictisitor, în timpul căruia jumătate din sală aproape doarme, se aplaudă în picioare. Probabil că microbul festivismul e încă în noi şi, din păcate, avem senzaţia că orice spectacol, indiferent cît de stupid ar fi, trebuie să primească recunoştinţa noastră. Sau, la nivel inconştient, se activează automat comportamentul contagios, reacţia de leapşă. Aplaudă un spectator, e atins de mirajul mînuţelor săltăreţe şi cel de lîngă el, şi tot aşa...
Stimularea negativă a vecinului, lanţul vicios de comportament prin hipnoză, atitudinea de împrumut demonstrează că spectatorul român nu dă cartonaşe roşii atunci cînd e cazul. Dacă nu ai fi văzut blazarea din timpul spectacolului şi ai fi apărut în sală la sfîrşit, ai fi putut crede că montare a ţinut pe toată lumea cu respiraţia tăiată. Cînd, de fapt, valul de foieli şi căscat a fost cum nu se poate mai prezent. De ce nu reuşim să avem o atitudine normală faţă de ce vedem şi să ne delimităm categoric de producţiile îngheţate? De ce ne apucă vria la sfîrşit şi uităm dintr-o dată că am asistat la o încropeală? Cît de mare e decalajul între cel care priveşte plictisit şi cel care aplaudă entuziast? De ce un timp îl anulează imediat pe cel care îi urmează? Oare sîntem chiar atît de schizofrenici? E ca şi cum tot ce-am salvat în folderul minţii de-a lungul spectacolului se şterge instantaneu. Reacţionînd în acelaşi fel fără să mai conteze care e valoarea spectacolului, nu facem decît să uniformizăm producţiile, să le aducem la acelaşi nedorit şi stagnant numitor comun. Oare e chiar atît de greu să ieşim din sală sau măcar să ne manifestăm consecvent?
Fără să ne dăm seama, poziţionăm total greşit spectacolele pe o scenă culturală şi aşa lipsită de atitudini necoafate. Teatrul ar trebui să ne provoace să ne punem cîteva întrebări. Dacă nu sîntem nici o secundă conştienţi de funcţia lor şi dacă nu putem să avem o atitudine coerentă, înseamnă că merităm ce primim. În cea mai mare parte, spectacole slabe.