Solaris

Consacrat la sfârşitul anilor \'80, Steven Soderbergh e unul din independenţii americani de frunte. Sex, Lies and Videotape e filmul ce i-a adus Palme d'Or la Cannes, în 1989, iar titlurile următoare l-au impus în egală măsură în ochii criticii şi ai publicului: Kafka, Out of Sight, Erin Brockovich, Traffic, Ocean's Eleven. Acum revine, cu un proiect foarte îndrăzneţ: Solaris. Proiectul e îndrăzneţ pentru că romanul omonim al lui Stanislaw Lem, care stă la baza filmului, fusese transpus pe ecran de unul din monştrii sacri ai cinematografului - Andrei Tarkovski. Aşa că sunt inevitabile comparaţiile, iar să ai curajul de a-ţi asuma riscul punerii în balanţă alături de un monstru sacru nu e puţin lucru. Proiectul lui Soderbergh reuşeşte. Desigur că filmul lui e mai discursiv şi mai explicativ decât cel al lui Tarkovski, dar asta nu poate fi în nici un caz o acuză. Pentru că Soderbergh e american, iar Tarkovski rus şi există unele mari diferenţe între cele două psihologii. Şi, la urma urmei, dacă Soderbergh ar fi făcut un film ca al lui Tarkovski, ca să-i împace pe snobi, tot i s-ar fi reproşat că-l compilează. În plus, ce rost are să faci un film la fel ca altul, devreme ce poţi vedea originalul?

E adevărat că Solarisul Solyaris) lui Tarkovski e mult mai profund, meditaţiile atât de dragi regizorului despre ştiinţa ce trebuie să fie întotdeauna în slujba moralei ocupând o mare parte din cele 165 de minute ale filmului. E adevărat că Tarkovski reuşea să dea un final de o frumuseţe uimitoare şi de o încărcătură de sensuri doar la el întâlnită. E adevărat că Tarkovski e Tarkovski - un mit -, că aportul lui la istoria cinematografului e imensă şi că au curs fluvii de cerneală analizându-i-se filmele, inclusiv Solaris. Dar astea nu sunt motive pentru ca romanul să rămână tabu, iar subiectul ne-ecranizabil după Tarkovski.

În acelaşi timp, e adevărat că filmul lui Soderbergh are foarte multe merite. Cu George Clooney în rolul principal, el e discursiv atât cât trebuie, nu deranjează cu prea multe explicaţii care ar distruge poezia, în materie de scenografie e mai mult decât OK, fără a face caz de efecte gratuite, e bine jucat şi mai ales creează atmosferă. Planeta vie imaginată de Soderbergh e cel puţin tot atât de reuşită ca cea a lui Tarkovski, filtrele de culoare excelent alese, iar inserturile alb-negru (uneori justificate, dar alteori gratuite la Tarkovski) abandonate, căci nu şi-ar fi avut rostul. Filmul te prinde şi te ţine în poveste, dozează atent misterul şi suspansul, e dominat de o tristeţe inefabilă şi are o tuşă de delicateţe-nostalgie-discreţie foarte caracteristică lui Soderbergh.

E, oricum, un film ce trebuie văzut, unul din filmele importante din filmografia lui Soderbergh şi unul ce cu siguranţă va rămâne. Nu-şi are rostul întrebarea "mai bun sau mai prost decât originalul?" căci, în fond, originalul e un roman, nu un film. Iar Solarisul lui Soderbergh e o nouă ecranizare, nu un remake.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.