Big Carnival - Restul e tăcere

A fost cel mai aşteptat film al ediţiei TIFF 6. De unii cu teamă, de unii cu înfrigurare. A fost cea mai frenetică proiecţie la care am asistat vreodată. Am avut senzaţia că publicul aplauda, uneori, înainte ca poanta aşteptată să se întîmple, cu un soi de anticipaţie contagioasă. Au aplaudat în primul rînd pentru că voiau să aplaude, veniseră să aplaude, oricînd, oricum. Nu mi s-a mai întîmplat din 1987, de le revivalul De Funes, de la Scala, ca hohotele să acopere replici întregi, minute în şir. Isteric. Sublim.

Dar Nae Caranfil n-a vrut doar să ne facă să rîdem. Finalul e crud, e trist, e rău. E perfect. Un film despre facerea unui film, făcut de singurul om care avea căderea şi puterea să-l facă. Un omagiu adus cinematografului clasic american, o parabolă burlescă de o intensitate vibrantă, o super-producţie în cel mai pur şi bun sens al cuvîntului, un Nickelodeon cu parfum de Wilder şi ambiţie de Welles. O reconstituire epică, în costume şi în cinemascop, a unui episod esenţial din zorii cinematografului românesc, o declaraţie de dragoste la adresa cinematografului în general. Candid, ironic, nostalgic, subtil, naiv, fascinant, grotesc, asumat. Restul e pasiune.

P.S. Sper că nu voi fi acuzat că vreau un rol în viitorul film sau, Chirilov dixit, că poftesc o ciorbă. Am scris ce simt, aşa cum Nae filmează cum simte. Adică magnum opus-ul spre care regizorul nostru tinde de 20 de ani, indiferent (sper) la hărmălaia vulgar / debilă din jur. În fond, el domneşte.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.