Este Călăuza un film fantastic (fără ghilimele)? Este, dar în accepția pe care cuvintele lui Dostoievski o dau noțiunii: "Fantasticul este tot una cu realul; fără real nu există fantastic." Întâlnim, în Călăuza, acel fantastic despre care scria și Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii, care "nu amăgește și nu duce pe alte tărâmuri ale iluziei, care nu e simplă schimbare de decor: fantasticul credinței. Care nu tăgăduiește realitatea, ci o transcende; care nu trebuie să iasă din camera galbenă pentru a o părăsi; care nici nu e fantastic pentru că nu distrează mintea cu un alai (o comedie) de alte lumi posibile tot neesențiale, ci o solicită să se concentreze asupra realității; care nu stupeface știința, ci transfigurează lumea și metanoizează eul."
Așadar, de ce acest film și nu altul? Pentru că niciunde altundeva la fel de pregnant ca la Tarkovski (și, desigur, la Ingmar Bergman - vezi Nattvardsgästerna / Lumină de iarnă, Såsom i en spegel / Prin oglindă, Tystnaden / Tăcerea sau la Louis Bunuel - Nazarin și Viridiana, la câteva filme de Antonioni), cu deosebire în Stalker, nu doare la cote paroxistice neputința omului modern (a "omului recent") de a mai crede (transfigurând lumea) și de a se mărturisi (metanoizându-și eul). Dar mărturisirea se leagă de credință, ori în plină eră deconstructivistă, omul și-a sporit rezervele de scepticism și crede numai asemenea Scriitorului din film: "Conștiința, remușcările, toate acestea nu sunt decât născociri ale creierului...Cine ți-a spus că aici se petrece ceva? Ai văzut vreun om care să fi plecat fericit de-aici?" Toată odiseea din Zona lui Tarkovski întru aflarea fericirii nu este decât o pregătire (eșuată) pentru cea mai importantă clipă din viața unui om, clipa când "omul nu trebuie să spună nimic, ci doar să se concentreze, să încerce să-și amintească întreaga viață trăită", pentru că "atunci când un om se gândește la trecut, devine mai bun".
Pe aici ar trebui poate căutată și "cheia" șaradei lui Tarkovski: ajunși - o dată cu personajele Scriitorului și Profesorului - în pragul Camerei din Zonă, unde se spune că "dorința cea mai arzătoare, cea mai sinceră, cea mai chinuitoare se va împlini", Călăuza ne așează înaintea inevitabilei întrebări: Cine suntem noi? Cum am reacționa noi înșine dacă cineva, o "călăuză" pe care o suspectăm continuu de ipocrizie (și pe care ne-am imaginat-o cu totul altfel: "ciorapi de piele, un echipament impresionant din piele neagră, o înfățișare de zmeu") ne-ar spune: "Trebuie doar să... credeți"? Ne-am eschiva, asemenea Scriitorului, căruia i se pare rușinos să îți revezi întreaga viață? "Mă îndoiesc că voi deveni mai bun dacă îmi amintesc întreaga viață..." spune el cu trufie, și continuă: "Nu-ți dai seama ce rușinos este? Te înjosești, te rogi, implori... Nu vreau să torn în capul nimănui mizeria care s-a adunat în mine, ca apoi să mă spânzur. Mai bine mă alcoolizez în căsuța mea împuțită." Sau poate am recurge la metode extreme, precum Profesorul, care a venit în Zonă pregătit, dar nu sufletește, ci cu o bombă de 20 de kilotone, pentru că vrea să arunce în aer "această blestemăție" ce "poate să încapă oricând pe mâini răuvoitoare" și "nu poate aduce fericire nimănui". "Blestemăția" nu va fi totuși aruncată în aer datorită Călăuzei, "parazitul ipocrit" (considerat de Scriitor un "debil mintal"), care, cu buzele amare de lacrimi (și sânge), rostește parcă nu doar pentru Scriitor și Profesor, ci pentru toți cei care îi privesc nepăsători zbaterea: "Nimic nu le-a mai rămas oamenilor... Era singurul loc unde puteai să vii atunci când nu mai aveai nici o speranță... De ce distrugeți credința?"
Ce este, la urma urmei, Zona (sau "camera galbenă", în exprimarea lui Steinhardt)? O spune chiar Tarkovski, în cartea sa Le temps scellé: "Zona nu simbolizează nimic, nimic mai mult decât ceea ce este în filmele mele. Zona este Zona. Zona este viața, iar omul care trece prin ea se zdrobește sau se păstrează. Totul depinde de simțirea propriei sale demnități, de capacitatea sa de a discerne esențialul de ceea ce nu este." Dacă Tarkovski are dreptate, avem nevoie, mai mult decât oricând, de o Călăuză care să ne ajute să prefacem în vis mizeria care s-a adunat în noi, care să ne ajute să discernem, în acest climat de zapping generalizat și de revendicare a tuturor libertăților, ceea ce este cu adevărat important de derizoriu.