În tradiția creștină, pe baza textului evanghelic, Taborul ar reprezenta, nu-i așa, locul în care Hristos S-a arătat Apostolilor Săi (Petru, Iacov și Ioan) precum și Drepților "Vechiului Legământ" (Moise și Ilie) - prezența acestora din urmă în poveste marcând astfel, pentru sceptici, continuitatea dintre cele două "paradigme". Scena cu pricina este numită și Schimbarea la Față (Transfiguration, în engleză). Adică locul unde omului îi vine să strige, ca în Goethe: "Verweille doch! Du bist so schön!" / "Clipă rămâi, ești atât de frumoasă!". Atunci, înspăimântat și neștiind ce să spună, Petru ar fi zis lui Iisus: "Învățătorule, bine este ca noi să fim aici și să facem trei colibe: Ție una și lui Moise și lui Ilie una." Iisus, potrivit tradiției evanghelice, "S-a schimbat la față înaintea lor și a strălucit fața Lui ca soarele, iar veșmintele Lui s-au făcut albe ca lumina."
Așa cum arată Elena Dulgheru, Călăuza însuși spune ceva asemănător în pragul Zonei (pe când se află, alături de Scriitor și Profesor în fața Camerei unde nici unul dintre ei nu va intra), plănuind - cum va fi făcut de fiecare dată când a ajuns în prag - să se mute acolo cu soția lui și cu fetița lor infirmă: "Ce bine este aici! Ce liniște! Nu este nimeni care să ne facă vreun rău!" De ce tocmai acolo? Pentru că acolo e casa adevărată, doar acolo răutatea oamenilor nu are putere și nimeni nu le poate face nici un rău. Unde este răutatea neputincioasă? Acolo unde S-a pogorât binecuvântarea Domnului, iar smerenia (humility, de la humus-pământ - locul spre care cei smeriți cu inima își îndreaptă privirea) a învins trufia deșartă. Ceva mai încolo însă, Călăuza adaugă: "nimeni nu trăiește și nu poate să trăiască în Zonă". Prin urmare, Zona (înțeleasă astfel, ca spațiu taboric, al harului) este locul spre care năzuiește și se îndreaptă - preț de o clipă - inima omului obosit de "cele lumești", locul unde totul devine posibil și minunile chiar se mai pot întâmpla dacă ceri cu credință și dacă știi - ca în Așteptându-l pe Godot - să rabzi, să aștepți. Dacă respecți "sistemul complicat de semne" din Zonă. Și aici se încheie cercul, pentru a face loc altuia, cu noi și noi necunoscute: ce anume ceri? ce anume aștepți? Dar mai dorești să ceri ceva cu adevărat? Mai ai dispoziția interioară să vrei să fii fericit (gata de jertfă)? Scriitorul, ca și Profesorul, nu mai așteaptă nimic și pe nimeni, nu își mai doresc nimic, nimeni nu mai dorește nimic, nimeni nu mai speră. "Nimeni nu mai crede, nu numai aceștia doi" - îi va spune Călăuza femeii sale, odată întors acasă, sleit de puteri și ostenit. Dar asta nu îl împiedică să pornească, iar și iar, înspre același loc "încă nespurcat de mintea devastatoare a omului": Zona, Taborul, Graal-ul.
Alt paradox: nimeni din jur nu mai crede (nu există decât "curiozități" triviale și așteptări egoiste - Scriitorul speră să își recapete inspirația pierdută, iar Profesorul încearcă să arunce "camera dorințelor" în aer, să o distrugă: "Dar dacă va pătrunde în ea cineva cu gânduri distructive, primejduind astfel existența omenirii?") și totuși el, Călăuza, nu încetează să ducă noi "clienți" în Zonă - oameni cărora nu le-a mai rămas vie nici o speranță. Ceva-ceva tot se schimbă, iar secvența din bar, de la sfârșitul aventurii lor existențiale, e grăitoare în acest sens: Scriitorul fumează meditativ, parcă încercând - alături de Profesorul vădit bulversat și el - să descifreze cumva taina Zonei (ce nu se lasă ușor de descifrat cu mintea) și taina acestui holy fool (pe care-l numește "debil mintal") care se încăpățânează să creadă în Ea când nu mai e nimic de crezut, nimic de trăit, când totul pare - ca într-o dramă absurdă - o nesfârșită închisoare.