Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Articole diverse

Privire în urmă (IV)


Alice Georgescu

Ziarul de duminică, august 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Regizorul - personajul principal al oricărei desfăşurări dramatice. Regizorul - Marele Maestru al jocurilor teatrale. Regizorul - atotputernic şi atoateştiutor. La această figură emblematică, tutelară şi inconturnabilă a scenei naţionale oprisem, în partea a III-a a acestui articol, examinarea stagiunii 2006-2007, în vederea unei necesare reculegeri. Într-adevăr, despre fiinţa aceasta proteică şi autoritară nu se poate vorbi decât cu capul plecat, cu teamă şi respect. El e stăpânul necontestat şi incontestabil al teatrului românesc.

Această introducere (doar pe jumătate) glumeaţă încearcă să pregătească intrarea în arenă a profesionistului de la care mişcarea teatrală autohtonă aşteaptă, astăzi, izbăvirea; mai mult, gloria. Amintirea neobişnuit de tenace şi neabătut reconfortantă a epocii ("de aur") când teatrul era produsul spiritual românesc cel mai (şi, uneori, singurul) cerut la export predispune întreaga "breaslă" scenică la o atitudine adânc reverenţioasă (şi care, altminteri, nu-i este defel proprie...) faţă de cel ce a izbutit, într-adevăr, să dea teatrului din România dimensiunea de artă autonomă: regizorul. Asta s-a întâmplat în valuri succesive, începând din anii 1930-40, continuând în forţă în anii 1960-70 şi prelungindu-se în ecouri amortizate, lesne audibile totuşi, în anii 1980. După 1990, vreme de aproape încă un deceniu, revenirea activă în ţară a câtorva dintre artiştii (auto)exilaţi în perioada dictaturii - regretaţii Vlad Mugur şi Iulian Vişa, dar şi Liviu Ciulei, Andrei Şerban, Alexandru Tocilescu, Alexandru Colpacci, Lucian Giurchescu -, precum şi mişcarea în sens contrar, spre afirmare în exterior, a unora dintre tinerele talente ajunse între timp la maturitate creatoare - Cătălina Buzoianu, Silviu Purcărete (mai ales), Gábor Tompa, Victor Ioan Frunză, Alexandru Darie - a dat impulsul necesar relansării spectacolului de categorie "eveniment cultural cu amplă rezonanţă", contribuind totodată şi la o relativă sincronizare a scenei româneşti cu mersul teatrului mondial. Anul 2000 marchează însă, în mod bizar şi greu explicabil, un fel de punct terminus: acumulările cantitative şi salturile calitative de până atunci par să-şi fi epuizat energia în însuşi acest proces (dialectic, dar nu neapărat marxist) şi, o dată pragul de sus atins - prin fulminantele succese în străinătate ale montărilor lui Purcărete de la Naţionalul craiovean, de pildă, dar nu numai -, a început coborârea. O coborâre tot mai vertiginoasă, de la stagiune la stagiune, tot mai accentuată, ajungând să-i alarmeze până şi pe infatigabilii corişti de ditirambi necondiţionaţi; tot mai dramatică, în fine, spre a folosi un cuvânt "din familie". Stagiunea 2006-2007 înregistrează, din acest punct de vedere, un record; bine ar fi ca lucrurile să se oprească aici, dar semnele, pentru viitor, nu sunt prea încurajatoare.

Trecutul sezon se distinge, mai întâi, prin numărul redus, în comparaţie cu alţi ani teatrali, al spectacolelor puternice, importante, semnificative - şi când spun asta nu mă refer la spectacolele "de mare montare", cu decoruri copleşitoare şi zeci de figuranţi, ci la spectacolele apte să individualizeze o perioadă istorică - ori măcar o clipă a prezentului -, rezumând-o şi redesenând-o în termeni estetici. E adevărat, împrejurări de ordin personal au făcut să circul mai puţin decât altădată prin ţară şi să pierd, din această pricină, un număr de premiere - unele, susceptibile, în principiu, să conţină evenimentul (şi, cum spuneam în primul episod al acestui serial, înregistrările video nu pot intra în discuţie ca înlocuitori). Nu am văzut, de pildă, Regele Lear montat de Tompa la Teatrul Naţional din Cluj, nici Visul unei nopţi de vară al lui Frunză de la Brăila şi nici Arborele tropicelor (Mishima), lucrat de Hausvater la Iaşi; nici altele, desigur. Cu toate acestea, am "conspectat" suficiente spectacole spre a putea observa, tocmai, unghiul periculos al pantei descendente de care vorbeam. Au existat, fără îndoială, destule spectacole reuşite, decente, simpatice ş.a.m.d., dar, pentru mine, spectacolul total, deplin şi răscolitor a lipsit din peisajul naţional. I-am simţit zvâcnetul - mut - doar în minunatul Block Bach al lui Răzvan Mazilu-Alexandru Dabija (Odeon), specie de teatru-dans de extraordinară intensitate expresivă. De altfel, Dabija a fost, din punctul meu de vedere, performerul stagiunii, acestui superb spectacol alăturându-i-se Ionesco - cinci piese scurte (tot la Odeon), o mică bijuterie stilistică de extremă simplitate şi acurateţe. Trec, de asemenea, la capitolul "excepţii" (în raport cu tonalitatea dominantă - minoră - a stagiunii) Pescăruşul lui Andrei Şerban de la Naţionalul din Sibiu, lectură ironică, "la rece", a capodoperei cehoviene (deşi distribuţia exclusiv sibiană văzută de mine - spectacolul se joacă şi cu actori din Bucureşti - lăsa descoperite unele roluri), Ivona, principesa Burgundiei al lui Alexandru Colpacci de la Compania "Tompa Miklós" a Naţionalului din Târgu-Mureş, descifrare în cheie grotesc-expresionistă, dragă regizorului, a piesei lui Gombrowicz, şi Regele Lear al lui László Bocsárdi de la Teatrul "Tamási Áron" din Sfântu Gheorghe, viguros şi sensibil, dar (ca niciodată, în cazul acestei excelente trupe) cu denivelări ale jocului actoricesc.

Cum spuneam, au mai fost spectacole posibile şi pasabile; nu efectuez aici un inventar de titluri. Sentimentul meu de ansamblu în legătură cu stagiunea 2006-2007 nu se înscrie însă în zona luminos-pozitivă a optimismului. Iar principalul răspunzător de această insatisfacţie declarată e personajul atotputernic despre care vorbeam la început: regizorul. Care este însă totodată, în parte măcar, un vinovat fără vină. De ce? Vom vedea în episodul următor.



 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Alice Georgescu


Alte articole

 După 20 de ani - Teatrul Luni de la Green Hours, Răzvan Penescu
 Teatrul LUNI de la Green Hours împlineşte 20 de ani, Comunicat de presă
 Spectacole-eveniment la sărbătoarea de 20 de ani a Teatrului LUNI de la Green Hours, Comunicat de presă
 Narcis şi apelor tulburi ale firii - Richard III, Roxana Pavnotescu
 Dansul şi teatrul de expresie - The Rite of Spring & Café Müller, Roxana Pavnotescu
 Toate articolele despre Articole diverse


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer