Încheiasem capitolul retrospectiv din partea a doua a acestui ciclu de articole cu observaţia că teatrul românesc are, în momentul de faţă, destule de învăţat de la filmul românesc. Ar fi vorba, în primul rând, despre acea deseori invocată "inserţie în realitate", pe care tinerii reprezentanţi ai celor două arte par să o vadă, însă, radical diferit. Dacă scenariştii - cineaştii, în genere - au înţeles că a fi racordat la prezent înseamnă ceva mai mult decât a emite o vorbă lată la fiecare minut, dramaturgii încă nu şi-au revenit din euforia limbajului dur.
Acesta este perceput, am impresia, ca reprezentând prin sine însuşi garanţia adevărului şi a sincerităţii, ca fiind amprenta obligatorie - şi suficientă, uneori - a unei abordări directe, ostile alegorismului ce a bântuit scena autohtonă decenii la rând. Dincolo, însă, de chestiunea limbajului ca atare, alarmantă este îngustimea ariei tematice asupra căreia se exercită interesul "tinerelor condeie". Pentru covârşitoarea majoritate a autorilor "noi", lumea începe şi se sfârşeşte o dată cu ei şi cu problemele lor. Sau cu ceea ce încearcă să dea impresia că ar fi problemele lor. Personal, mă îndoiesc că suavele domnişoare costumate în negru şi gentlemenii superior-dispreţuitori care frecventează clasele de Regie teatru şi scriu texte "de actualitate" n-au întîlnit în scurta lor existenţă, toate şi toţi, decât părinţi imbecili sau delincvenţi şi colegi de vârstă angelici, dar ajunşi să se drogheze, să fure, să se îmbete până la nesimţire, să-şi exploateze sexual amicii ori să se lase ei înşişi astfel exploataţi, să ucidă, chiar, exclusiv din cauza teribilei deziluzii pe care le-o produce lumea din jur. Mă îndoiesc că acestea sunt cu adevărat personajele care le populează universul şi poveştile care le aprind imaginaţia. Bănuiesc, în schimb, că aplauzele, critice şi pedagogice îndeosebi, primite, nediferenţiat, atât de izbânzile reale în această direcţie - Stop the tempo! a Gianinei Cărbunariu sau The Sunshine Play a lui Peca Ştefan ar fi "clasicele" genului -, cât şi de exemplarele epigonice, anemice şi plat-mimetice au încurajat naşterea unei mode pe care, între timp, după un violent refuz iniţial, "adulţii responsabili" au descoperit că e mai comod şi mai avantajos (!) să o admire decât să o combată. S-a instituit astfel un soi de stranie cenzură inversă, având însă acelaşi binecunoscut efect funest: cine scrie despre alte subiecte şi cu alte cuvinte e pe loc repudiat ca "depăşit", "învechit", "bătrânicios" şi nu-şi va regăsi în veci numele printre acelea prescrise insistent teatrelor dornice să-şi actualizeze repertoriul. Cum, pe de altă parte, nici peltelele metaforoase obosite şi obositoare ale majorităţii aşa-zişilor dramaturgi-literaţi (proveniţi, adică, nu din teatru, ci din poezie sau proză) nu pot constitui o alternativă recomandabilă, tabloul literaturii dramatice naţionale s-a înfăţişat, în trecutul sezon teatral, previzibil, cenuşiu şi sărăcuţ.
O adiere înviorătoare putea sufla dinspre dramaturgia "de import", dar şi aici, spre deosebire de alte stagiuni, am putut constata, în 2006-2007, o stază inexplicabilă. Practic, în afară de Heiner Müller, cu Hamletmachine (la Odeon, în regia lui Dragoş Galgoţiu), de Sarah Kane, "recuperată" prin două texte - Purificare, la Teatrul Naţional din Cluj (regia: Andrei Şerban) şi Iubirea Fedrei, la Teatrul "Ioan Slavici" din Arad (regia: Mihai Măniuţiu) -, de Tom Stoppard (Travestiuri, la Teatrul Maghiar din Cluj, regia: Attila Keresztes), de Edward Albee (Capra sau Cine e Sylvia? în regia lui Alexandru Dabija) şi David Mamet (Oleanna, în regia Andreei Vulpe), ambele la Teatrul Act, doar, răzleţ, câte un Yukio Mishima (Arborele tropicelor, la Iaşi, în regia lui Alexander Hausvater), Hanoch Levin (Jakobi şi Leidental, la Teatrul Maghiar din Cluj, regia: Eli Malka), Jon Fosse (Vis. Toamna, la Arad) şi Jean-Luc Lagarce (cu o piesă, însă, neconcludentă: E doar sfârşitul lumii, la Odeon), ambele în regia lui Radu Afrim, au ilustrat semnificativ scrisul dramatic mai mult sau mai puţin actual din lume. (Sau despre ei s-a auzit până la mine, căci unele teatre obişnuiesc să-i pedepsească pe cronicarii mofturoşi nesuflându-le o vorbă despre planurile şi realizările lor. Oricum, nu cred că am omis vreun nume ilustru.) Şi cum, cu puţine excepţii, oamenii scenei au părut să se fi săturat şi de Shakespeare, Cehov şi Caragiale, uitându-i de tot pe dramaturgii antici, pe Goldoni, Ibsen, Strindberg, Pirandello, Brecht, Beckett şi alţi autori de bine, terenul astfel eliberat a fost (re)cucerit în grabă de adaptări şi dramatizări semnate de regizori, pe de o parte, şi, pe de altă parte, de texte de categoria B, precum cele aparţinând unor Guy Foissy, Pierre Chesnot et comp., texte agreabile, adesea, şi aducătoare de satisfacţii pentru actori, dar neputând să dea pondere şi "statură" unui repertoriu examinat la scară naţională. Cât priveşte primul contingent, cel al prelucrărilor înfăptuite de regizori, acesta evidenţiază câteva puncte originale, insolite - Inimi cicatrizate, dramatizare de Radu Afrim după Max Blecher (Teatrul "Ovidius" din Constanţa), Balul, adaptare de Radu Alexandru Nica după ideea cinematografică a lui Ettore Scola (Teatrul Naţional "Radu Stanca" din Sibiu), Cântarea Cântărilor şi Ecleziastul, scenarii de Mihai Măniuţiu după omonimele "cărţi" biblice (la Teatrul Maghiar din Cluj şi la Sibiu) -, dar nu suplinesc decât parţial prezenţa titlurilor "grele" din dramaturgia propriu-zisă, servind mai degrabă, profitabil, drept oglindă-oglinjoară în cronicizatul, de-acum, exerciţiu de autoadmiraţie ce constituie miezul, crezul şi scopul artei unora dintre directorii de scenă români. Despre ei, dar şi despre alţii, într-un articol viitor.