Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Faust

Dilema - Faust


Alice Georgescu

Ziarul de duminică, octombrie 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Artistul, zice-se, e mai creativ cu burta goală. Pe de altă parte, atunci când banii curg din toate vistieriile, inclusiv din cele ale Europei (care şi-a onorat corespunzător Capitala Culturală din România), cum să rezişti tentaţiei de a-i folosi? Între polii înzăpeziţi ai acestei dileme fierbinţi, Faust al lui Silviu Purcărete şi al Teatrului Naţional "Radu Stanca" din Sibiu a încercat să-şi poarte flăcările de gheaţă fără a eşua pe vreun ţărm necunoscut şi fără a-şi compromite încărcătura atât de fragilă.

Şi a reuşit? Iată întrebarea pe care ar lansa-o de îndată nu doar orice persoană "din breaslă", ci şi orice spectator pasionat, care ştie că, de pildă, Silviu Purcărete este o pasăre relativ rară pe meleagurile scenice autohtone, întrucât, de ani întregi, cel mai cunoscut regizor român pe plan european (şi, poate, mondial) lucrează destul de puţin în România - oricum, nu atât cât i-ar prii teatrului românesc; şi, poate, lui însuşi... Este o întrebare la care nu-i deloc uşor de răspuns.

Teatrul Naţional "Radu Stanca" din Sibiu e un teatru cu destin neobişnuit. Aflată prin anii 1980, sub raport calitativ, printre instituţiile de spectacol cu solid - deşi nu sonor - renume, pentru că dispunea de un ansamblu la rândul lui solid şi pentru că izbutea să atragă, pe lângă regizori "cuminţi", şi artişti inovatori precum regretatul Iulian Vişa (foarte tânăr, pe-atunci), scena sibiană a suferit, după 1990, aceeaşi masivă "despopulare" care, dintr-un motiv sau altul, a afectat majoritatea teatrelor româneşti. Iulian Vişa a revenit la Sibiu din exilul său scandinav, pentru scurt timp chiar ca director, montând (cu succes variabil) câteva spectacole şi molipsind de viziunea sa reformatoare doi (şi ei tineri, în epocă) actori din trupă: Virgil Flonda, de la a cărui prea grăbită plecare dintre noi s-au împlinit deja doi ani, şi Constantin Chiriac, actualul director al teatrului. Aceştia au "născocit" un festival care, mic şi neînsemnat la început, a crescut treptat până la a deveni evenimentul care, nu demult încă, era cel mai glamorous, alături de Gala UNITER, din România, datorită prezenţelor străine (şi băştinaşe) cu adevărat notabile. Pe măsură însă ce festivalul se consolida, teatrul sibian slăbea, căci, la fel ca şi în alte cazuri, schimbul de generaţii actoriceşti s-a dovedit a fi absolut dramatic. Conştient de acest dezechilibru tot mai apăsat - şi, probabil, în perspectiva Capitalei... la a cărei "implementare" renumele festivalului contribuise -, Chiriac a hotărât (cu oarecare întârziere) să salveze ce se mai putea salva. Şi anume, prin metode radicale, adică aducând la Sibiu personalităţi regizorale de mărimea întâi sau, măcar, foarte "gustate" de critică (în ordine aproximativ cronologică, Gábor Tompa, Silviu Purcărete, Mihai Măniuţiu, Andrei Şerban, Alexandru Dabija, plus copilul teribil - şi "de suflet" - al festivalului, ucraineanul Andryi Zholdak). Demersul a fost, neîndoielnic, fructuos, deşi, neavând (ca altădată) timp şi, desigur, nici dispoziţie să "construiască" trupa, unii dintre aceşti directori de scenă s-au mulţumit să utilizeze doar forţele interpretative (puţine) pe care puteau conta fără rezerve, importând masiv, pentru rolurile-cheie, "nume" din alte locuri. E drept, pentru tinerii şi neexperimentaţii actori de la Sibiu chiar şi asemenea contacte cu excelenţa sunt esenţiale.

Lucrul s-a văzut, de-altminteri, în Faust. Spectacolul a avut, şi el, o istorie complicată, proiectul iniţial suferind, la capitolul "distribuţie", o modificare după alta. În cele din urmă, pentru rolul titular a fost convocat, de la Teatrul Naţional din Craiova, unul dintre actorii-totem ai lui Purcărete, proteicul Ilie Gheorghe - soluţie de avarie, totuşi, întrucât excepţionalul interpret craiovean evoluează aici într-un contre-emploi evident; este folosit, adică, împotriva datelor sale temperamentale şi, aşa zicând, morfologice, care l-ar fi recomandat, dimpotrivă, pentru rolul Mefisto. Astfel descentrat, spectacolul capătă o dimensiune grotesc-monstruoasă, eroul părând a avea mai puţin a face cu modestul savant frământat de fatidica limitare a cunoştinţelor omeneşti în raport cu universul infinit al naturii şi culturii, respectiv cu Faust al lui Goethe, şi mai mult cu personajul real care era, zic studioşii, un destul de dubios alchimist, dr. Johann Georg Faust, care a trăit între 1480 şi 1540, îndeletnicindu-se, printre altele, cu înşelarea morbidă a semenilor săi. Conduce spre o asemenea concluzie, de pildă, episodul coruperii Margaretei, întrupată multiplu în câteva fetiţe îmbrăcate în alb imaculat şi în mijlocul cărora bătrânul Faust, grimat "tinereşte", face figură de pedofil lubric. Şi conduce, mai mult sau mai puţin intenţionat, spre ea şi ponderea pe care o dobândeşte personajul Mefisto în interpretarea actriţei Ofelia Popii. Dispunând de o plastică a trupului ieşită din comun şi de o mare disponibilitate interioară, tânăra actriţă, care s-a impus încetul cu încetul printre actorii sibieni de rangul întâi, demonstrează aici că a ştiut să profite din plin de experienţa lucrului cu regizori-artişti, "împingând" spectacolul înainte cu admirabilă abnegaţie. Diavolul androgin desenat de ea este ironic şi trist, rău şi tandru; pe Faust îl dispreţuieşte tot atât cât îl compătimeşte. Spectacolul avea nevoie de acest minim accent emoţional, căci este, altminteri, monumental, superb şi rece.

Silviu Purcărete şi-a "ambientat" montarea nu pe scena Teatrului "Radu Stanca" (deşi temeinic renovată, aceasta nu e, totuşi, destul de cuprinzătoare pentru o atât de amplă viziune), ci în interiorul unei uzine dezafectate. Foarte uzitată în Europa, extrem de rar practicată la noi, această soluţie nu numai că permite considerabile desfăşurări de forţă (sau de forţe), dar şi adaugă spectacolului astfel "dislocat" dimensiuni - ideologice, estetice - noi. În cazul de faţă, sugestia de spaţiu luat cândva în stăpânire productivă de om şi tot de el batjocorit apoi, căci lăsat în paragină şi, ocazional, vandalizat funcţionează ca un suport "topografic" ideal pentru povestea savantului care, o dată ieşit din strâmtul său cabinet de lucru, nu se mai poate sătura, sub îndrumarea din umbră a lui Mefisto, să cutreiere lumea omenească şi, mai apoi, Timpul universal. (Şi, cu siguranţă, coasta pantagruelică a lui Purcărete a jubilat la ideea mobilării teatrale a unui asemenea hău neprietenos...) Pentru asta, şi-a găsit un aliat desăvârşit în persoana scenografului Helmut Stürmer, autorul decorului, care "umple" cu obiecte şi imagini nu numai spaţiul propriu-zis de joc, ci şi uriaşele suprafeţe ale zidurilor halei, până sus, sub plafon. Siluetele trasate în linii negre par a fi, cumva, corespondentul răsturnat al imageriei michelangioleşti, figurând o Geneză la fel de sumbru-ameninţătoare ca şi Judecata de Apoi. De-altminteri, gustul plastic impecabil (şi foarte antrenat) al regizorului se citeşte în toate detaliile montării, începând cu secvenţa primă, când, dindărătul "cortinei" de cearşafuri (rapel posibil la mult-lăudatul Decameron realizat acum mai bine de un deceniu de Purcărete la Râmnicu Vâlcea), apare o încăpere înţesată de feluritele deşeuri ale ştiinţei umane, în mijlocul cărora bătrânul Faust şi învăţăceii săi, o masă umanoidă cenuşie şi aproape lipsită de chip(uri), par să fi încremenit într-o eternă Clasă moartă; acestei extrem de puternice deschideri îi urmează şi alte "tablouri" de intensă frumuseţe plastică (la care contribuie din plin costumele Liei Manţoc şi luminile desenate tot de Stürmer), precum seducerea Margaretei - a Margaretelor, de fapt, pentru că adolescenta goetheeană se multiplică (am mai spus-o) sub chipul a şapte fetiţe - sau apariţia alegoricelor Patru femei cărunte (întrupate de patru bărbaţi tineri), adică Lipsa, Datoria, Grija şi Nevoia. Şi mai sunt, pe parcursul reprezentaţiei, multe momente în care componenta vizuală şi cea sonoră (asigurată de talentatul compozitor Vasile Şirli) se contopesc în monade senzoriale de rafinament extrem - şi de efect garantat. Mai puţin, din păcate, în ceea ce trebuia să fie, bănuiesc, un punct culminant al spectacolului, şi anume Noaptea Walpurgiei, noaptea dezlănţuirii instinctuale a întregii suflări pământene şi nu numai. Anunţat de alunecarea în profunzimea întunecată a spaţiului a unei întregi secţiuni din decor, momentul - la care publicul asistă ridicându-se de pe scaune şi străbătând (nu tocmai lesne, şi nici prea rapid) culoarul astfel deschis prin inima "scenei" - nu poate fi văzut în întregime decât de cei ce au norocul să ajungă în faţă şi nu poate fi auzit din cauza imensităţii netratate acustic a halei; cum secvenţa şi durează (prea) mult, scoaterea spectatorului din starea de receptare e drastică şi "recuperarea" lui ulterioară, problematică. Ceea ce, în schimb, poate constata oricine cu acest prilej este că montarea trebuie să fi absorbit mulţi, foarte mulţi bani. Banul - ochiul...

Viziunea existenţială a lui Purcărete nu se revelează, în acest spectacol, ca fiind una optimistă; nici măcar una senină ori, cel puţin, resemnată. Desigur, o discuţie aplicată ar trebui să elucideze faptul dacă, dincolo de clişeele adunate în timp de bunele noastre sentimente, cea a lui Goethe este astfel. Personal, aş înclina să răspund "da", pentru că eroul autorului clasicist se stinge având sub ochi priveliştea - socotită de el atât de sublimă încât să merite oprirea Timpului, adică moartea - mulţimii de oameni muncind pentru a însănătoşi pământul. Faust din spectacolul sibian moare penibil şi parcă întâmplător, dispărând fără consecinţe dintr-o lume rămasă, fără glorie, fără speranţă, dar şi fără conştiinţa propriei nenorociri, în puterea unui Mefisto descumpănit şi melancolic. Acest punct apăsat pus unei demonstraţii înfăptuite cu magnificenţă, fantezie şi subtilitate, dar şi cu o anume detaşare chirurgicală mi s-a părut, venind din partea unui artist autentic, neliniştitor. Aşa încât, la întrebarea - ipotetică, desigur - cine a avut de câştigat de pe urma pactului cu diavolul, singurul răspuns lesne de dat este: Teatrul. Teatrul din Sibiu, vreau să spun.




 Toate articolele despre Faust


1 comentariu

  • o cronica impecabila
    britanicus [membru], 11.05.2009, 11:09

    Ce diferenta intre aceasta cronica si aceea semnata de Iulia Popovici!... Felicitari D-nei Alice Georgescu! O "citire" impecabila a spectacolului, o cunoastere a scriiturii piesei si a demersului regisoral, o atentie in deplina cunostinta de cauza acordata detaliului, formei, atmosferei si a jocului actoricesc! O diferenta uriasa intre un comentariu competent si celelate comentarii de "doi lei" apartinand unor jalnice "cronicarese"...

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Alice Georgescu


Alte articole

 Spectacolul Faust va fi difuzat la TVR 2 pe 25 august 2014 şi în noaptea dintre 31 august şi 1 septembrie 2014!, Comunicat de presă
 Cum îţi schimbă un spectacol rolul, Delia Marinescu
 Faust revine pe scena din Sibiu din 8 martie 2013, Comunicat de presă
 Faust aniversează 100 de reprezentaţii , Comunicat de presă
 Faust - pe repeat, Camelia Bucioveanu
 Toate articolele despre Faust


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer