Umanitatea care te doboară - Moartea domnului Lăzărescu

Vine cu atîtea premii în spate şi laude de peste tot din lume, că ajungi să-ţi fie frică de ce/cum ai putea adăuga. Mai ales cînd cinematografia noastră e cum e; ca şi imaginea ei (sau lipsa acesteia) în afară. Şi mai ales pentru că se mai fac atît de puţine filme mari. Căci cu asta avem de-a face. Şi e, cred, singurul exemplu de felul ăsta din toată oferta anului. Un amestec perfect dozat, pus în scenă & jucat de comedie neagră, dramă, frescă socială/a unui sistem (cel medical), care funcţionează la fel de bine şi realist şi alegoric. O poveste spusă cu o simplitate care te face bucăţi, fără vreo podoabă inutilă, despre un om ajuns la capătul vieţii şi pe care ultimul drum îl poartă de la un spital la altul, de la o lovitură/cădere la alta, prin indiferenţă, agresivitate, oboseală şi momente de înţelegere/căldură umană. Şi a unei femei (Luminiţa Gheorghiu) cu propriile probleme, care ajunge să se lupte cu toţi pentru un pacient necunoscut pînă cînd l-a cules cu ambulanţa şi pe care nimeni nu pare să-l vrea. E cronica unei morţi anunţate, dar şi a bătrîneţii (& a ce face din noi), a unei lumi în derivă şi a uneia (din nou, cea medicală) care reuşeşte, totuşi, parţial, să funcţioneze, în ciuda infinitelor probleme/lipsuri.

Şi nu doar multiplele interpretări la care se pretează îl fac un film mare, ci şi umanitatea lui, fiecare amănunt în parte, pînă la cel mai mărunt personaj secundar (toate impecabil scrise & jucate), grija şi nuanţarea cu care povestea se articulează şi îţi intră drept în suflet, făcîndu-te - lucru atît de rar în cinema-ul de azi - să simţi şi să te gîndeşti la un milion de lucruri (nu neapărat plăcute, cu siguranţă intense).

Mai mult ca sigur, filmul anului.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.