Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Sweeney Todd: The Demon Barber of Fleet Street

Monstruleţi - Sweeney Todd: The Demon Barber of Fleet Street


Andrei Gorzo

Dilema Veche, februarie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Sweeney Todd spune povestea unui bărbier din Londra victoriană, victimă a unei odioase nedreptăţi, care după ani de rătăciri se întoarce acasă, hotărît să se răzbune nu numai pe judecătorul care din gelozie l-a despărţit de soţia şi de fetiţa lui, ci pe întregul oraş. În acest scop îşi redeschide vechiul salon şi se asociază cu plăcintăreasa de la parter: el taie gîturile clienţilor, ea face din ei plăcinte. În scurt timp, o jumătate de Londră se ghiftuieşte cu cealaltă jumătate. Ca şi cum toate acestea n-ar fi destul de extravagante, filmul mai este şi cîntat, unul dintre numerele de maxim antren fiind acela în care cuplul protagonist evaluează meritele diverselor bresle profesionale din perspectivă plăcintărească: de pildă, preotul "n-a avut lumeştile păcate, deci are toate cele preacurate".

Cu toate astea, Sweeney Todd păcătuieşte tocmai prin lipsă de imaginaţie. Cum se poate? Conform tuturor mărturiilor, macabra comedie a lui Stephen Sondheim e unul dintre vîrfurile recente ale teatrului muzical american; regizorul Tim Burton părea omul cel mai capabil s-o reimagineze pentru marele ecran şi, la prima vedere, nu s-ar putea spune că imaginile respective nu-i poartă amprenta. Londra de-aici are o alură - cloacalism victorian à la Jack Spintecătorul, restilizat sub firma punk-chic-ului - care aminteşte inconfundabil de alte oraşe burtoniene, cum ar fi Sleepy Hollow din filmul cu acelaşi nume sau Gotham City din Batman Returns (1992). Rolurile principale sînt interpretate de Helena Bonham Carter (soţia regizorului) şi Johnny Depp (muza lui). Ea arborează look-ul acela trash-gotic, glamoros-distrus, pe care l-a pus la punct iniţial pentru Fight Club; unde sînt vremurile cînd era chemată să decoreze un horror gotic (ca Frankenstein din 1994) în calitate de bibelou delicat şi nu de gargui? Aici, mai delicat pare Depp, cu pomeţii lui feminini, deşi, la rîndul lui, acesta poartă favoriţi şi o claie supărată de păr negru, cu o meşă albă, iar pe unele porţiuni din cîntece mîrîie sadic; pare copilul vîrcolacului mutant Wolverine cu mireasa lui Frankenstein. Pe scurt, Burton i-a reinventat pe bărbier şi pe plăcintăreasă, făcînd din ei doi ciudaţi chic din familia celui mai frumos personaj al său, Edward Mîini-de-foarfece. Asta se poate constata cel mai bine în secvenţa în care plăcintăreasa - care-l iubeşte pe bărbier - visează că e la mare cu el şi cu orfanul dickensian (Edward Sanders) pe care l-au adoptat: sînt ciudaţi, sînt chic, sînt o familie burtoniană ideală.

Chiar asta-i una dintre bube. Monstruozitatea personajelor lui Burton, oricît ar fi de sîngeroasă, e întotdeauna fundamental benignă. Faimoasa lui apetenţă pentru macabru n-are mai multă greutate decît a unui adolescent care colecţionează coropişniţe şi-şi pune poze cu monştri pe toţi pereţii. Pe ecranele noastre, Sweeney Todd e "interzis sub 18 ani", dar tocmai adolescenţii (cel puţin cei neliniştiţi) se regăsesc de obicei în lumea lui Burton: le place să creadă că şi ei sînt aşa - monstruoşi după normele "lumii normale", dar mai cool decît ea. Foarte frumos, numai că monstruozitatea personajelor lui Sondheim nu e nici cool, nici benignă pînă la capăt: pasiunile lor - a ei pentru el, a lui pentru răzbunarea nedreptăţii - sînt ele stilizate, dar sînt pasiuni de adulţi, atît de stătute şi de corupte încît, după cum se dovedeşte la final, ea e în stare să-l sacrifice pe orfanul care vrea s-o apere, iar el nu mai e în stare să recunoască nici fiinţele în numele cărora se răzbună. Nimic din opera lui Burton nu sugerează că poate să înţeleagă genul ăsta de oroare (rădăcina de adevăr ascunsă sub florile sangvinolente şi false ale grand guignol-ului), iar neputinţa asta atenuează şocul final şi diluează mizantropia poveştii. Apropriindu-şi personajele principale ale operei lui Sondheim, Burton nu le face nici un serviciu. Asta nu înseamnă că le face vreunul personajelor secundare, pe care nici măcar nu încearcă să le treacă prin imaginaţia sa pentru a le da o nouă viaţă. Este această imaginaţie chiar atît de bogată cum se spune? Poate că da, dar uneori mi se pare că e mai curînd o imaginaţie scenografică decît una regizorală. În orice caz, nimeni n-ar putea spune că e un regizor inspirat de numere muzicale. Muzica lui Sondheim e jucăuşă, subtilă şi alunecoasă; ne tachinează în permanenţă nevoia de ritm posedant şi de refren şlăgăros, fără a o satisface vreodată. Şi e clar că Burton nu ştie cum să se joace cu ea. Camera lui stă, oarecum crispată, pe personajul care cîntă, de parcă ar aştepta nici ea nu ştie ce (tăietura?, sfîrşitul cîntecului?), iar la sfîrşit obişnuieşte să se retragă la mare distanţă sau la mare înălţime, slobozind tradiţionala vedere generală ca pe un oftat de uşurare care vrea să pară unul de extaz.



 Toate articolele despre Sweeney Todd: The Demon Barber of Fleet Street


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


Alte articole

 Va curge sînge! - Sweeney Todd: The Demon Barber of Fleet Street, Andrei Creţulescu
 Despre dragoste şi alţi demoni - Sweeney Todd: The Demon Barber of Fleet Street, Carmen Mezincescu
 Friptură în sînge - Sweeney Todd: The Demon Barber of Fleet Street, Iulia Blaga
 Un musical macabru - Sweeney Todd: The Demon Barber of Fleet Street, Mihnea Columbeanu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer