O Căsătorie de pomină la Bulandra

După ce în 2001 a făcut furori în lumea teatrală bucureşteană cu montarea sa cu Unchiul Vanea de Cehov, regizorul Yuri Kordonski s-a întors anul acesta pentru a pune-n scenă, la acelaşi Teatru Bulandra şi cu aproape aceeaşi trupă, spectacolul Căsătoria, de N.V. Gogol.

Agafia Tihonovna (o, ca de obicei, excelentă Andreea Bibiri) e fată de măritat, o "belicatesă", cum spune peţitoarea Fiokla (Mariana Mihuţ, de-a dreptul senzaţională), cu zestre bună - casă de piatră cu două "metaje", acareturi şi tot ce trebuie, un tată mort şi o mătuşă (Irina Petrescu, subtilă, reţinută, elegantă) căreia nu-i plac nobilii. Cinci peţitori îi găseşte Fiokla, tot unul şi unul: locotenentul de marină în rezervă Jevakin (Victor Rebengiuc, într-un rol filigranat), cu o "chelioară mică, din cauza frigurilor galbene", şeful de departament cu nume ingrat – Ivan Pavlovici Omletă (Doru Ana, răbufnind de energie), un alt ofiţer în rezervă, Anucikin (Ionel Mihăilescu, într-o dimensiune cu totul nouă, după rolul din Unchiul Vanea şi cel din De ce fierbe copilul în mămăligă), "belicat şi nervos", în căutare de nevastă vorbitoare de franceză, bâlbâitul furier Panteleiev (Marius Chivu, redus la un rol ca şi mut, o prezenţă de un comic extrem), care n-apucă niciodată să spună nici cum îl cheamă, şi – cea mai bună partidă - funcţionarul Ivan Kuzmici Podkolesin (Cornel Scripcaru, generos cu nuanţele, surprinzător în reacţii). Pe acesta din urmă vrea prietenul său Kocicariov să-l însoare – iar Răzvan Vasilescu desfăşoară în rolul acestui peţitor de ocazie, dar cu vocaţie, un întreg arsenal actoricesc de mare clasă, incluzând sărituri şi căzături dintre cele mai temerare. Căsătoria nu e totuşi o treabă chiar atât de uşoară, şi nici peţitul nu sfârşeşte întotdeauna bine când mirele fuge pe geam - în ordine inversată, povestea lui Podkolesin şi a Tihonovnei e cea pe care servitoarea Duniaşka (Ana Ioana Macaria) i-o citeşte Agafiei în cărţi: crai de tobă - veste de amor – drum – lacrimi.

Cum spun însă Kordonskiy şi actorii lui această poveste e o lecţie de teatru de public de cea mai bună calitate, cum atât de rar poţi vedea în Capitală; se râde cu lacrimi şi sughiţuri la Căsătoria (la urma urmei, nu cel mai generos text dramatic al lui Gogol), de la veşnicul molfăit de mere verzi al servitorului Stepan (Şerban Pavlu, cu o mimică de invidiat – pe faţa lui îşi fac loc pe rând efortul încropirii unei idei, plăcerea descoperirii bomboanelor, tâmpul amor incipient pentru Duniaşka) şi tiradele Fioklei ("Te-a alăptat mă-ta cu gaz lampant?") ori ale lui Kocikariov la scenele cu peţitorii sau cele între Agafia şi pretendentul ei nu prea decis. Soluţiile regizorale sunt excelente – mai ales transformarea monologului ezitantei Tihonovna într-o înfruntare instrumentală a posibililor logodnici, în care cei cinci actori încropesc o orchestră ad hoc la talgere (Rebengiuc), acordeon (Ana), fluier (Scripcaru), trombon (Chivu), chitară (Mihăilescu) – şi, culmea!, toţi cântă minunat, la fel cum remarcabil interpretează romanţa Valentinei Panamariova, în final, Mariana Mihuţ (este de neuitat în acest spectacol), Irina Petrescu, Andreea Bibiri şi Ana Ioana Macaria.

Decorul (Mihai Mădescu, în absenţa Elenei Dmitrakova, cu care a fost lucrat Vanea) şi costumele (Maria Miu) sunt oarecum ingrate în raport cu savoarea spectacolului – griul pereţilor de oraş în freamăt (îndărătul cărora lumina scoate la iveală vechi chipuri de sfinţi bizantini) nu inspiră foarte mult. Dincolo de orice sunt însă performanţele tuturor şi fiecăruia dintre actori, pentru care lucrul cu Yuri Kordonski pare a fi o întâlnire binecuvântată de zeii scenei.