Barbet Schroeder a ajuns la regie relativ tîrziu, după ce fusese producătorul (şi, uneori, actorul) cîtorva dintre autorii Noului Val francez. A colaborat cu Pink Floyd la două din filmele sale, dar triumful său ca regizor a venit odată cu Reversal of Fortune / Misterul Von Bulow (cu Glenn Close şi Jeremy Irons), care i-a adus acestuia din urmă un Oscar. Inspirat de un caz celebru la vremea respectivă, povestea de Sex, Bani şi Moarte era mai mult - pentru Schroeder - un prilej excelent pentru a vorbi despre un subiect care l-a fascinat şi pe maestrul său, Hitchcock: Răul. Avea să revină la acest subiect din unghiuri diferite, precum în documentarul despre dictatorul ugandez Idi Amin sau în thrillerul hitchcockian Murder by Numbers (cu Sandra Bullock) - care relua, de fapt, un caz real care l-a inspirat şi pe marele Hitch.
Era, aşadar, fatal ca Schroeder să ajungă la una din figurile cele mai fascinant-enigmatice ale lumii de astăzi: "maestrul" Jacques Vergès, apărătorul tuturor călăilor (Klaus Barbie etc.), al tuturor teroriştilor (Carlos Şacalul etc.) şi al tuturor dictatorilor (Miloşevici etc.) din ultima jumătate de secol. Vergès - bun prieten al lui Pol Pot, şi cît p-aci să-l apere şi pe Saddam!
Putem bănui cum a reuşit Schroeder să-l convingă pe acest maestru al machiavelismului contemporan să apară în documentarul despre el: mai mult ca sigur, făcînd apel la megalomania lui. Vergès se dezvăluie (atît cît vrea, desigur) ca un prestidigitator al argumentelor, făcînd din alb negru şi din negru alb, dar cel mai mare succes al său nu ţine de sala de judecată, ci de scena mediatică: dotat cu o inteligenţă ieşită din comun, sino-francezul marcat de profunde complexe identitare şi-a dat seama foarte devreme că lucrul cel mai important, în ziua de azi, este să se vorbească de tine; indiferent dacă de bine sau de rău. Vergès a făcut din fiecare apariţie a sa la bară un show - reverberat, cum era de aşteptat, de mass-media. Iar principalul actor al acestui show a fost - sistematic - persoana sa, Jacques Vergès: o mare parte din gloria sinistru-celebrilor săi clienţi se răsfrîngea asupra lui însuşi.
Construit simplu dar eficient, prin imagini de arhivă alternate cu interviuri cu Vergès şi cu "apropiaţii" săi (ghilimelele indică faptul că apropierea e relativă), L'avocat de la terreur este unul din cele mai pasionante documentare făcute în ultimul timp, punînd faţă în faţă spectatorii şi un geniu al Răului. Un singur lucru nu ne spune acest film: dacă Vergès însuşi este conştient că s-a aflat, tot timpul, de partea Răului. Există, în film, speculaţii despre ce înseamnă, într-adevăr, "rău", despre cît de relativă este această clasificare (în funcţie de poziţia din care judeci), eventual despre motivele (copilărie frustrată, tinereţe comunistă etc.) care l-au împins spre îmbrăţişarea acestei poziţii, dar misterul rămîne intact.