Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Funny Games U.S.

Arta agresiunii - Funny Games U.S.


Andrei Gorzo

Dilema Veche, iunie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
O familie perfectă. O casă de vacanţă. Nişte răufăcători. Familia obligată să se apere. Ştim cu toţii filmul ăsta. În prima parte, răufăcătorii vor face mult rău. Probabil că vor omorî cîinele. Probabil că o vor pune pe stăpîna casei să umble dezbrăcată prin faţa lor. Probabil că îl vor tortura pe capul familiei. Nu-i exclus s-o omoare pe soţie şi astfel să se autocondamne la o moarte groaznică în mîinile soţului. În versiunile mai "moderne", nu-i exclus nici să-l omoare pe soţ şi astfel să se autocondamne la o moarte groaznică în mîinile soţiei. Dar în nici un caz nu vor omorî copilul. A spus-o şi Hitchcock: copilul nu trebuie omorît pentru că asta îl destabilizează pe spectator. Spectatorul vrea să fantasmeze că el e cel victimizat, dar vrea ca fantezia să-i facă plăcere; contează pe realizatori să respecte anumite pietăţi şi anumite limite, şi, bineînţeles, să-i dea tradiţionala satisfacţie morală: cei răi să-şi primească pedeapsa. Tradiţionala satisfacţie morală acoperă, desigur, adevăratele satisfacţii ale acestui tip de spectacol: faptul că pînă la urmă îşi vor primi pedeapsa îi autorizează pe cei răi să fie cît de sadici vor (şi pe spectatori să se semi-excite fără procese de conştiinţă la unele dintre sadismele lor), iar faptul că ei sînt atît de sadici îi autorizează pe cei buni să fie şi mai sadici (şi pe spectatori să juiseze nedisimulat la fiecare detaliu oribil al răfuielii finale). Adevăratele satisfacţii ale acestui tip de spectacol sînt sadice şi voyeuristice, dar existenţa unui cadru moral de tip "după faptă şi răsplată" rămîne importantă pentru marele public, care contează pe realizatori să-i creeze condiţiile necesare pentru a se bucura de ultraviolenţa asta în siguranţă şi în legitimitate - cu sentimentul că e OK să accepte aşa ceva drept divertisment.

Ei bine, în 1997, regizorul austriac Michael Haneke a făcut un film, Funny Games, care-şi propunea să ne confrunte cu faptul că nu e OK. Ce-a făcut el a fost să despoaie spectacolul de capitonajul lui de pseudo-moralitate (binele va învinge pînă la urmă şi, orice s-ar întîmpla, copilul nu va muri), obligîndu-ne să privim în faţă substanţa nudă a plăcerii noastre: tortura. "De ce faceţi asta?" - îi întrebau victimele pe răufăcători, la care aceştia - doi băieţi cu feţe de îngeri decăzuţi - răspundeau înşirînd cîteva motivaţii-clişeu (copilării traumatice, dependenţă de droguri), cu o batjocură îndreptată nu atît împotriva victimelor care voiau să înţeleagă, cît împotriva publicului care continuă să ţină la motivaţie cînd aceasta nu mai e de mult decît o formă vidă: singura motivaţie reală a personajelor negative dintr-un astfel de spectacol e plăcerea pe care ne-o aduc nouă actele lor. Numai că, în Funny Games, aceşti agenţi ai autorului fuseseră trimişi ca să ne pedepsească şi să ne ruşineze. În timp ce torturau familia, comentau sarcastic valenţele de entertainment ale propriilor acţiuni sau se întorceau spre cameră ca să ne întrebe, cu dispreţ, pe cine pariem. Păreau să ne poarte pică fiindcă veniserăm ca să ne excităm cu violenţele lor, pentru a ne descărca apoi cu morţile lor violente, şi excitaţia noastră, iniţial plăcută, se transforma în frică reală de ce avea să urmeze, deşi manipularea magistrală a lui Haneke ne ţinea agăţaţi de speranţa descărcării (cuţitul acela pe care l-am văzut în plan-detaliu va servi pînă la urmă la ceva) pînă spre final, cînd, prin intermediul reprezentanţilor săi din film (răufăcătorii), autorul ne refuza, la modul cel mai explicit şi mai şocant cu putinţă, descărcarea dorită. Dar, în pofida aparenţelor, Haneke nu-şi propusese să ne ofere doar o experienţă punitivă, ci şi una cathartică, aşa cum thriller-urile convenţionale nu sînt în stare să ofere: în viziunea lui, tipul de descărcare cu care ne-a obişnuit thriller-ul modern nu e decît o versiune degenerată şi mecanică - aproape o caricatură pornografică - a efectului de catharsis şi numai refuzîndu-ni-l ne putea face să redescoperim adevărata teroare şi adevărata milă. Asta era intenţia reală - pe cît de nobilă, pe atît de frumos urmărită - a acestui aparent exerciţiu de cruzime şi singura problemă este că, fiind o producţie austriacă, Funny Games n-avea nici o şansă de a ajunge la acel mare public căruia i-ar fi agresat obişnuinţele cu maximum de folos.

Problema a fost remediată anul trecut, cînd Haneke l-a refăcut - cadru cu cadru - în SUA (cu Naomi Watts şi Tim Roth în rolurile soţilor victimizaţi). Nu găsesc nimic ciudat sau necurat în decizia lui de a-l reconstrui - nu cred că e vorba despre bani sau despre epuizare artistică: probabil că finanţatorilor americani li s-a părut cel mai comercial film al lui, iar lui pur şi simplu i-a surîs ideea de a-şi aduce în sfîrşit mica bombă în inima Multiplexului global. Dacă a existat vreodată un film căruia remake-ul american chiar să-i împlinească menirea, Funny Games (premiera: 13 iunie 2008) e acela.



 Toate articolele despre Funny Games U.S.


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


Alte articole

 Cu mâna la ochi, Florian-Rareş Tileagă
 Be Kind, Rewind - Funny Games U.S., Andrei Creţulescu
 O bijuterie cu mici stângăcii - Funny Games U.S., Mihnea Columbeanu
 Kraft, Power, Putere - Funny Games U.S., Lucian Maier
 O revizitare încă înspăimîntătoare - Funny Games U.S., Carmen Mezincescu
 Toate articolele despre Funny Games U.S.


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer