O familie perfectă. O casă de vacanță. Niște răufăcători. Familia obligată să se apere. Știm cu toții filmul ăsta. În prima parte, răufăcătorii vor face mult rău. Probabil că vor omorî cîinele. Probabil că o vor pune pe stăpîna casei să umble dezbrăcată prin fața lor. Probabil că îl vor tortura pe capul familiei. Nu-i exclus s-o omoare pe soție și astfel să se autocondamne la o moarte groaznică în mîinile soțului. În versiunile mai "moderne", nu-i exclus nici să-l omoare pe soț și astfel să se autocondamne la o moarte groaznică în mîinile soției. Dar în nici un caz nu vor omorî copilul. A spus-o și Hitchcock: copilul nu trebuie omorît pentru că asta îl destabilizează pe spectator. Spectatorul vrea să fantasmeze că el e cel victimizat, dar vrea ca fantezia să-i facă plăcere; contează pe realizatori să respecte anumite pietăți și anumite limite, și, bineînțeles, să-i dea tradiționala satisfacție morală: cei răi să-și primească pedeapsa. Tradiționala satisfacție morală acoperă, desigur, adevăratele satisfacții ale acestui tip de spectacol: faptul că pînă la urmă își vor primi pedeapsa îi autorizează pe cei răi să fie cît de sadici vor (și pe spectatori să se semi-excite fără procese de conștiință la unele dintre sadismele lor), iar faptul că ei sînt atît de sadici îi autorizează pe cei buni să fie și mai sadici (și pe spectatori să juiseze nedisimulat la fiecare detaliu oribil al răfuielii finale). Adevăratele satisfacții ale acestui tip de spectacol sînt sadice și voyeuristice, dar existența unui cadru moral de tip "după faptă și răsplată" rămîne importantă pentru marele public, care contează pe realizatori să-i creeze condițiile necesare pentru a se bucura de ultraviolența asta în siguranță și în legitimitate - cu sentimentul că e OK să accepte așa ceva drept divertisment.
Ei bine, în 1997, regizorul austriac Michael Haneke a făcut un film, Funny Games, care-și propunea să ne confrunte cu faptul că nu e OK. Ce-a făcut el a fost să despoaie spectacolul de capitonajul lui de pseudo-moralitate (binele va învinge pînă la urmă și, orice s-ar întîmpla, copilul nu va muri), obligîndu-ne să privim în față substanța nudă a plăcerii noastre: tortura. "De ce faceți asta?" - îi întrebau victimele pe răufăcători, la care aceștia - doi băieți cu fețe de îngeri decăzuți - răspundeau înșirînd cîteva motivații-clișeu (copilării traumatice, dependență de droguri), cu o batjocură îndreptată nu atît împotriva victimelor care voiau să înțeleagă, cît împotriva publicului care continuă să țină la motivație cînd aceasta nu mai e de mult decît o formă vidă: singura motivație reală a personajelor negative dintr-un astfel de spectacol e plăcerea pe care ne-o aduc nouă actele lor. Numai că, în Funny Games, acești agenți ai autorului fuseseră trimiși ca să ne pedepsească și să ne rușineze. În timp ce torturau familia, comentau sarcastic valențele de entertainment ale propriilor acțiuni sau se întorceau spre cameră ca să ne întrebe, cu dispreț, pe cine pariem. Păreau să ne poarte pică fiindcă veniserăm ca să ne excităm cu violențele lor, pentru a ne descărca apoi cu morțile lor violente, și excitația noastră, inițial plăcută, se transforma în frică reală de ce avea să urmeze, deși manipularea magistrală a lui Haneke ne ținea agățați de speranța descărcării (cuțitul acela pe care l-am văzut în plan-detaliu va servi pînă la urmă la ceva) pînă spre final, cînd, prin intermediul reprezentanților săi din film (răufăcătorii), autorul ne refuza, la modul cel mai explicit și mai șocant cu putință, descărcarea dorită. Dar, în pofida aparențelor, Haneke nu-și propusese să ne ofere doar o experiență punitivă, ci și una cathartică, așa cum thriller-urile convenționale nu sînt în stare să ofere: în viziunea lui, tipul de descărcare cu care ne-a obișnuit thriller-ul modern nu e decît o versiune degenerată și mecanică - aproape o caricatură pornografică - a efectului de catharsis și numai refuzîndu-ni-l ne putea face să redescoperim adevărata teroare și adevărata milă. Asta era intenția reală - pe cît de nobilă, pe atît de frumos urmărită - a acestui aparent exercițiu de cruzime și singura problemă este că, fiind o producție austriacă, Funny Games n-avea nici o șansă de a ajunge la acel mare public căruia i-ar fi agresat obișnuințele cu maximum de folos.
Problema a fost remediată în 2007, cînd Haneke l-a refăcut - cadru cu cadru - în SUA (cu Naomi Watts și Tim Roth în rolurile soților victimizați). Nu găsesc nimic ciudat sau necurat în decizia lui de a-l reconstrui - nu cred că e vorba despre bani sau despre epuizare artistică: probabil că finanțatorilor americani li s-a părut cel mai comercial film al lui, iar lui pur și simplu i-a surîs ideea de a-și aduce în sfîrșit mica bombă în inima Multiplexului global. Dacă a existat vreodată un film căruia remake-ul american chiar să-i împlinească menirea, Funny Games (premiera românească: 13 iunie 2008) e acela.