E ceva cu cifra 7 asta. Suntem în cea de-a şaptea lună a anului şi, nu de mult, a avut loc şi cea de-a şaptea ediţie a TIFF-ului clujean. Cam tot pe atunci însă debuta pe ecranele americane un film care le chema pentru a şaptea oară la apel pe eroinele tele-fenomenului.
Atunci când serialul Sex and the City / Totul despre sex ajungea la a şasea şi ultima strigare pe micul ecran, era timpul ca fetele noastre - Carrie, Miranda, Samantha şi Charlotte - să aibă parte şi de ceva dragoste, nu doar de sex. Urma să ne luăm rămas bun de la aventurile celor patru new-yorkeze care, preţ de 94 de episoade, ne-au schimbat viaţa: duse erau vremurile în care n-auzisem ce plăceri nesfârşite îţi pot provoca o pereche de pantofi Manolo Blahnik, o geantă Hermes Birkin sau un cocteil roz Cosmo. Înainte să le cunoască pe alde Carrie & co, femeile ignorau repercusiunile unei relaţii cu un celibatar toxic. După, ruşinea de a recunoaşte avantajele unui vibrator cochet se scursese demult pe rigolele aburite ale trotuarelor newyorkeze pe care Carrie se plimba doar într-un tutu roz.
Sub aparenţa lui frivolă, fenomenul Sex and the City a influenţat ideile noastre despre modă, despre viaţa de noapte (chit că e cam greu să le pui în practică aici, dar măcar ai toate datele să te integrezi instant la prima ieşire în haosul şic al New York-ului) şi despre shopping ca terapie împotriva depresiei. Ne-a schimbat idei preconcepute despre sexul ocazional şi ne-a învăţat cuvinte noi, deschizătoare de opţiuni nesfârşite, cum ar fi "trysexual". În caz că încă nu ştii, nu se referă la sexul în trei (asta ţine deja de preistorie), ci la persoanele care ar încerca (try) orice. Ne-a obişnuit cu adulterul, pentru că ce altceva însemna să-ţi înşeli partenerul (ştiut fiind faptul că heterosexualii "obiectizaţi" de serial nu prea gustă evaziunile de gândire ale eroinelor) cu televizorul de fiecare dată când se dădea un nou episod?
De fapt, orice serial cu care ai programată o "întâlnire" urmează cursul unei relaţii. În cazul de faţă, primul sezon a fost, într-un fel, echivalentul primei întâlniri. La al doilea, erai deja familiarizat cu personajele, le cunoşteai prietenii de parcă ar fi fost şi ai tăi, începeai să observi şi ce nu-ţi place la "partener". La al treilea, erai deja într-o relaţie stabilă şi te tenta dorinţa de-o schimbare. La al patrulea, îţi dădeai seama cât de dificilă e o relaţie şi nu ştiai cum să faci ca să te protejezi mai bine. Al cincilea (difuzat imediat după atacurile de la 11 septembrie, de unde şi tonul mai grav) venea ca o pauză de respiro, de evaluare, de regrupare: a fost anul în care eroinele şi-au radiografiat relaţiile între ele şi cele cu lumea, scoţându-i pe bărbaţi din ecuaţie. În fine, al şaselea o reunea decisiv pe Carrie cu mult-visatul Mr Big. Oricum, aşteptarea durase prea mult, aşa că nu ne-am întrebat prea insistent de ce se termina totul. Relaţia trebuia instituţionalizată. Nunta era inevitabilă, iar echipa serialului părăsea scena în glorie. "Nimic nu e mai trist decât să fii la o petrecere şi să vezi un bol de chips-uri gol când tu trebuia de mult s-o fi întins", declara la vremea respectivă producătorul executiv al serialului, Michael Patrick King.
Şi-atunci, de ce s-au întors, cu acest epilog pentru marele ecran, lung cât cinci episoade (aproape două ore şi jumătate) şi cu alură de cocteil nonalcoolic? Dacă pentru Carrie, acest film e echivalentul nunţii propriu zise (una nu lipsită de peripeţii), pentru noi nu poate însemna decât despărţirea definitivă de ceea ce a reprezentat odinioară fenomenul Sex and the City. Poate că eroina şi-a găsit, în cele din urmă, dragostea. Noi însă ne aflăm deja în căutarea altei relaţii... pardon, a altui serial favorit.