Finalul secvenţei de început din Indiana Jones And The Kingdom Of The Crystal Skull, acea serie de lupte-şi-urmăriri cu care ne-a obişnuit Spielberg încă din 1981, a pus capac la toate: proful arheolog scapă viu şi nevătămat dintr-o explozie nucleară, ascunzîndu-se într-un frigider care devine singurul obiect ce scapă pe suflul deflagraţiei şi-l scoate la liman fără nici o zgîrietură pe protagonist. Nu m-am dus cu mari aşteptări la ultima apariţie a celui mai faimos şi mai atipic profesor de pe marele ecran, dar enormitatea "fazei" m-a frapat şi mi-a adus brusc aminte că mă uit, totuşi, la un film de pură aventură.
Totodată, mi-am dat seama că, deşi celelalte filme nu escaladaseră în halul ăsta incredibilul, ele nu ajunseseră la un asemenea Everest al (in)imaginabilului, totuşi avuseseră suficient material senzaţional încît să contribuie la transformarea protagonistului într-o figură iconică a culturii populare. Pălăria şi biciul au devenit, de la a doua parte, aceea despre "templul blestemat", mărci de recunoaştere ale lui Henry Jones jr., alias Indiana. Ca dovadă şi faptul că, în Indiana Jones And The Kingdom Of The Crystal Skull, legendarul erou e precedat, precum Făt-Frumos de buzduganul său, de nu mai puţin legendara pălărie şi apoi de conturul umbrei sale - iar acordurile arhicunoscute ale temei muzicale subliniază "proiecţia" mitică. Ca toate urmările primului Indiana..., şi aceasta mizează pe reiterarea nu doar a acestor mărci, dar şi a laitmotivelor care dau savoarea şi profilul particular ale francizei: groaza de şerpi a lui Indiana (antologică salvarea din mlaştină tocmai cu ajutorul unui şarpe pe care nu-l poate apuca decît dacă i se spune că e o funie!), lupta spectaculoasă (cu umorul relativizant de rigoare) cu o întreagă coloană militară, prezenţa unui artefact rar (în cazul de faţă, craniul de cristal), obstacolele siturilor străvechi sau faptul că protagonistul e obligat să-i conducă pe "răi" (naziştii sînt, aici, înlocuiţi de comuniştii ruşi) pînă la ţintă.
Aceeaşi "fază" cu frigiderul salvator mi-a dat şi sugestia originii specificului şi farmecului filmelor cu Indiana Jones: asocierea aventurii cu umorul, a obstacolelor ieşite din comun cu eroul "umanizat" şi ingenios. Reţeta profului Indiana Jones e o mixtură a eroismului fără eroism, mai exact a eroismului "cu faţă umană". "Lipiciul" lui Indiana vine din faptul că el e un supererou fără a fi supraom, un erou căruia îi e frică de şerpi, al cărui supranume vine de la numele cîinelui tatălui său, un om de superacţiune care nu suportă apelativul "jr." sau să i se ia pălăria (pe care nu uită niciodată să şi-o recupereze, oricît de încinsă ar fi acţiunea şi oricît de gratuit şi de periculos ar fi acest act, de parcă purtătorul ei ar avea ca motto celebrul You can leave your hat on al lui Joe Cocker). Un supererou care se scoate din belele nu cu muşchi de origine extraterestră, ca Superman, nu cu tehnica lui Batman sau cu gadgeturile lui Bond, ci cu un simplu bici. Pe lîngă "derizoria" înzestrare a eroului, înălţimea ţintelor sale e generatoare de sublim: chivotul cu tablele legii, Graalul sau, în cazul ultimului "episod", craniul de cristal al unei fiinţe extraterestre.
Supralicitarea din acest ultim film e firească, fiindcă după Moise şi Iisus, după Hitler (de la care Indiana obţinuse fără voie un autograf în Indiana Jones And The Last Crusade) şi preoţii cultului satanic din Indiana Jones And The Temple of Doom, doar 12 extratereştri şi OZN-ul lor ascuns în miticul El Dorado mai puteau face faţă pretenţiilor. Din păcate, upgradarea lui Indiana Jones pentru nivelul anului 2008 implică efecte care frizează desenul animat (vezi transformarea fiului lui Indiana într-un Tarzan improvizat sau saltul cu maşina în arborele gigantic, apoi căderile succesive în golul cascadelor). Or, asta e limita de la care Indiana Jones îşi pierde dimensiunea umană şi devine erou de gumilastic, e limita de la care pot să spun că sper ca Indiana Jones And The Kingdom Of the Crystal Skull să fie într-adevăr ultima sa aventură. Care, totuşi, m-a lămurit în privinţa unei nedumeriri mai vechi privind felul în care profesorul de arheologie împăca atît de bine obligaţiile universitare cu acelea "de teren": simplu, avea doar o jumătate de normă. Rămînînd la aceeaşi perspectivă, pot să constat că Indiana Jones, dată fiind valoarea sa de icon, ar fi un remarcabil brand de reabilitare a meseriei de profesor în România. Şi singurul, de altfel.