Sunetul tăcerii - Concertul lui Simon şi Garfunkel care n-a avut loc niciodată la Riga în 1968, regia Alvis Hermanis
Cred că ceea ce îl defineşte pe Alvis Hermanis este tandreţea. Spectacolul său construieşte o epocă fără cuvinte (e un fel de Balul al lui Etore Scola), dar cu muzica trupei Simon & Garfunkel, emblematică pentru varianta soft a flower power.
O întreagă frescă socială izbucneşte baroc din mâna lui Hermanis, o Letonie comunistă şi anarhistă în acelaşi timp, plină de restricţii, de lipsuri, dar şi de candoare, de sexualitate, de pasiune şi de umor. Viaţa se trăieşte şi într-un regim restrictiv. Muzica, filmele, drogurile, descătuşarea sexuală amintesc de ceva de personajele nu au văzut niciodată, doar îşi pot imagina: libertatea. Viaţa se trăieşte după dogmele americane, filme, songuri, atitudine.
Fără nicio urmă de politic, fără încrâncenare, fără dramatism, Hermanis scoate de sub uitare tinereţea părinţilor noştri şi o face cu duioşie. Un spectacol fără text care te lasă fără cuvinte cu actori cu o extraordinară mobilitate psihologică şi fizică (una dintre actriţe este o Monica Vitti la indigo).
