Teatrul românesc - aşa ar trebui să sune răspunsul, atât în variantă lucidă, cât şi în variantă triumfalistă. Asta, desigur, teoretic. Practic, povestea se complică.
FNT a fost gândit, iniţial, ca un fel de "mostră" a celor mai bune producţii scenice apărute pe durata unui an, fie acesta calendaristic ori teatral. La ora când această gândire s-a transformat pentru prima oară în faptă şi încă o vreme după aceea, pe scenele naţionale existau spectacole create de Vlad Mugur, Liviu Ciulei, Andrei Şerban, Silviu Purcărete, Alexandru Tocilescu, Cătălina Buzoianu, Gábor Tompa, Alexander Hausvater, Victor Ioan Frunză, Alexandru Dabija, Mihai Măniuţiu, Alexandru Darie - cu toţii, atunci, aflaţi nu numai într-o formă de vârf, ci şi într-o dispoziţie creatoare efervescentă (vă mai amintiţi ce credinţe şi speranţe umpleau spaţiul dintre noi şi dinlăuntrul nostru?); se anunţau, cu entuziasm şi elanuri reformatoare, alţi regizori care, tineri sau încă tineri, debutau în aşteptarea plină de însufleţire a "breslei" - László Bocsárdi, Vlad Massaci, Sorin Militaru, Cristian Theodor Popescu... şi, brusc, îmi dau seama că trebuie să mă opresc, pentru că, altfel, acest capitol s-ar dilua într-o înşiruire de nume ce nu ar (mai) spune nimic cititorului: numele unor autori de spectacole trecând precum meteorii prin atmosfera tare a scenei de artă, pentru a se îndrepta spre alte - mai confortabile - teritorii ori, vai!, spre mediocritatea rutinei. Când "pe piaţă" au început să intre Radu Afrim, Radu-Alexandru Nica, Ana Mărgineanu, Gianina Cărbunariu, Alexandra Badea, datele problemei se schimbaseră, deja, radical; apăruse, tocmai, PIAŢA. Tot astfel cum a apărut şi anul acesta, printre "modulele" FNT; e drept, pe site-ul festivalului, la pagina Piaţa de teatru nu figurează niciun articol. Să fie de bine ori de rău?
Breviarul istoric de mai sus a avut drept scop situarea prezentei ediţii a festivalului în peisajul teatral general, unde majoritatea numelor inventariate sunt active în continuare, dar într-un context drastic şi, în unele cazuri, dramatic modificat. În acest context, selecţia operată de criticul Cristina Modreanu, director artistic al Festivalului Naţional de Teatru până în 2010, are calitatea stranie de a fi, în acelaşi timp, surprinzător de generoasă şi inexplicabil de restrictivă.
Afişul ediţiei 2008 a FNT (altminteri, departe de a fi, după părerea mea, o izbândă de concepţie şi/sau de realizare), înfăţişând câţiva "simpli cetăţeni" aşezaţi pe o bancă într-un parc, părea să făgăduiască, aşa cum făgăduia şi unul dintre numeroasele materiale "promoţionale", diversificarea ofertei artistice şi apropierea ei de gustul cât mai multor categorii de spectatori. În realitate, s-a întâmplat exact invers: în festival au (pre)dominat spectacolele aşa zicând nonconformiste (ce ar putea însemna asta, în artă?), "provocatoare", cu adresă clară (când nu declarată) către publicul tânăr sau foarte tânăr, lipsind în schimb, aproape cu desăvârşire, cele susceptibile să intereseze, cum se spune, toate categoriile de vârstă. Observaţia se referă la componenta "băştinaşă" a FNT; spectacolele aduse din străinătate alcătuiesc un capitol aparte şi care merită o tratare separată; de altfel, chestiunea însăşi a fizionomiei pe care o capătă, în condiţiile creşterii exponenţiale a participării internaţionale, un festival care continuă să se cheme Naţional reclamă o discuţie de sine-stătătoare. Întrucât este vorba, aşa cum am precizat chiar de la început, despre o întâlnire teatrală de gradul 0, comentariile pe marginea ei vor ocupa mai multe numere la rând, iar întrebărilor enunţate în prezentul articol le vom amâna deocamdată posibilul răspuns.
****
Deşi anul 2008 a adus cu sine în România o adevărată inflaţie de festivaluri de teatru (ca şi cum inflaţia cealaltă n-ar fi fost de-ajuns!), Festivalului Naţional de Teatru i se cuvine, între acestea, un loc de onoare - şi un spaţiu de analiză pe măsură. Pentru că FNT este, alături de Gala UNITER, cea mai importantă reuniune a artiştilor scenei autohtone în răstimpul unui an; teoretic, această mare întâlnire, în Capitală (detaliu... capital), a spectacolelor de vârf şi a creatorilor lor are, printre altele, menirea şi capacitatea de a propune modele.În acest punct, o întrebare se iţeşte: este vorba despre modele, cu accent pe primul e, sau despre modele, cu accent pe o? Singura persoană care poate da sens şi răspuns întrebării este selecţionerul festivalului.
Încă de la începuturile sale, acum 18 ani, FNT a avut ca selecţioneri(i) şi/sau director(i) artistic(i) - cu o unică sincopă, datorată unei crize de personalitate ministerială - exclusiv oameni care activau în câmpul criticii de teatru. Motivele sunt evidente: prin însăşi profesiunea sa "curentă", criticul vede spectacole şi produce, explicit sau implicit, ierarhizări valorice ale acestora. Prin urmare, el devine un soi de oracol în domeniu, fiind apt (în principiu, desigur) să aprecieze care ar fi liniile de forţă, într-un moment sau altul, în arta scenei şi, mai cu seamă, care ar fi direcţiile de urmat; nu în ultimul rând, ca spectator cu experienţă, criticul poate aprecia, se presupune, şi încotro se îndreaptă interesul publicului, ce aşteptări are acest public, dar şi cam ce fel de hrană spirituală ar fi bine să i se administreze pentru a i se stimula apetitul pentru calitate autentică, fie ea, calitatea, ambalată atrăgător, "comercial", ori, dimpotrivă, aparent anodin. În chip de selecţioner, criticului îi trebuie hotărâre şi curaj, dar îi trebuie, înainte de orice, un gust sigur şi, totodată, suplu.
Selecţia FNT 2008 a fost asigurată de Cristina Modreanu, tânăr ziarist foarte combativ şi cronicar aflat în plină afirmare, având la activ câteva cărţi despre teatru (una, lansată chiar în festival), dar şi o anumită experienţă de programator, cum se zice în Vest, pentru reuniuni precum Festivalul Comediei Româneşti (în echipă) sau Festivalul de Dramaturgie Românească de la Timişoara (ca selecţioner unic). După încheierea mandatului de trei ani al precedentului director artistic al FNT, criticul Marina Constantinescu, rândul la conducerea marelui eveniment bucureştean i-a venit aproape automat. (Deschid aici o paranteză retoric-interogativă. De ce e obligatoriu ca numirea conducătorului unei manifestări artistice să urmeze tipicul instituit în politică? Personal, am avut o serie de obiecţii la directoratul - artistic - al Marinei Constantinescu, dar, din moment ce acesta a dat satisfacţii depline, pare-se, atât ordonatorilor de credit, adică Ministerului Culturii şi Primăriei Municipiului Bucureşti, cât şi organizatorului, adică Uniunea Teatrală din România, nu era logic să fie continuat? De ce trebuie să pornim, iar şi iar, de la zero, uitând, neglijând sau făcând abstracţie de competenţele demonstrate de cineva într-o demnitate publică? Fiindcă de ce nu devine FNT instituţie autonomă renunţ să mă mai întreb.) Având în vedere precedentele sale "prestaţii", o bună cunoaştere a "pieţei" interne de spectacole trecea, fireşte, drept axiomă.
Or, exact sub acest aspect Festivalul Naţional de Teatru a trezit nedumeriri, nemulţumiri şi indignări. Pentru că o selecţie naţională din care lipseşte cel mai bun spectacol realizat în România în intervalul supus "conspectării" - Unchiul Vania de Cehov, în regia lui Andrei Şerban, la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj (excelenţă certificată atât de cele trei premii UNITER 2007 pentru, tocmai, Cel mai bun spectacol, Cel mai bun regizor şi Cel mai bun actor în rol principal, cât şi de clasamentul întocmit astă-vară de critici chiar în Ziarul de Duminică) - este o selecţie care se autosubminează, indiferent de raţiunile unei atare omisiuni. (Prezenţa spectacolului la Bucureşti, în cadrul Festivalului Uniunii Teatrelor din Europa, chiar în preziua deschiderii FNT, a făcut şi mai evidentă această eroare strategică de proporţii, inexplicabilă şi inadmisibilă.) Dacă aceasta ar fi fost singura absenţă nemotivată de pe afişul festivalului, posibilitatea unei gafe, oricât de nefericite, putea fi, desigur, acceptată pe post de scuză; iată, însă, că alături de Unchiul Vania s-au pomenit în "salonul refuzatelor" producţii de ţinută estetică superioară precum Măsură pentru măsură de Shakespeare, regizat, la Teatrul Naţional din Craiova, de Silviu Purcărete (faptul că spectacolul s-a mai jucat la Bucureşti, astă-primăvară, în cadrul Festivalului Internaţional Shakespeare, nu are nimic a face, în speţă), sau Ivona, principesa Burgundiei de Witold Gombrowicz, regizat, la Teatrul "Tamási Áron" din Sfântu Gheorghe, de László Bocsárdi (nu spun nimic despre Don Juan de Molière, semnat tot de el la Teatrul "Toma Caragiu" din Ploieşti, deoarece, ca traducător al piesei, pot fi suspectată de parţialitate; menţionez, totuşi, că Bocsárdi a fost nominalizat, cu această montare, la premiul UNITER pentru Cel mai bun regizor al anului 2007). Plasând, prin trecere cu vederea, în aceeaşi categorie - spectacole nedemne să fie invitate la Festivalul Naţional de Teatru -, creaţii scenice măcar interesante şi aparţinând unor artişti şi trupe măcar meritorii..., directorul artistic al FNT şi-a asumat o răspundere, aş zice, neînţelept de gravă.
Cu atât mai mult cu cât, sub raport calitativ, ponderea reuniunii s-a deplasat net spre componenta ei internaţională. Deschidere operată, cu titlu experimental, la anterioarele ediţii, această mondializare a unui festival desemnat de însuşi numele său drept eminamente băştinaş corespunde, fără îndoială, nu doar unei tendinţe generale a lumii de azi, ci şi unei necesităţi reale a teatrului românesc de a se racorda la peisajul scenic global. Dar... Est modus in rebus, spuneau latinii; tonul face muzica, zic, în aceeaşi idee, urmaşii lor... Imaginile din teatrul lumii suplinesc, deocamdată, comentariul care va urma.
****
Încheiasem precedentul episod din seria de articole prilejuite de Festivalul Naţional de Teatru (Bucureşti, 1-10 noiembrie 2008) cu observaţia că, în configuraţia evenimentului, centrul de greutate s-a deplasat, din punctul de vedere al nivelului calitativ, dinspre selecţia autohtonă - care, dat fiind, măcar, numele festivalului, ar trebui să constituie şi punctul său de maxim interes - înspre spectacolele invitate din străinătate. şi asta, spuneam, nu din cauză că scenele naţionale nu ar fi avut de oferit unele (mai multe) producţii valoroase ci din cauză că opţiunile selecţionerului Cristina Modreanu (instalat "la cârma" FNT pentru trei ediţii succesive) s-au îndreptat cu predilecţie către o zonă, să-i zicem, riscantă.Aici, e nevoie de o precizare, prin care onorez şi promisiunea ce încheia comentariul de săptămâna trecută. Acestui regim discriminatoriu i-au fost supuse exclusiv producţiile româneşti; cele invitate - nu am reuşit să le văd pe toate, dar chiar şi cu inerentele lipsuri se poate formula o concluzie - au acoperit, ca tematică şi mijloace de expresie, întregul evantai (sau, mă rog, aproape) de instrumente al teatrului contemporan, precum şi întregul spectru de preferinţe previzibile ale unui public "normal". De la spectacolul nonverbal (Sunetul tăcerii, cu Teatrul Nou din Riga, regia: Alvis Hermanis) la spectacolul "nonactoricesc" şi conceptual (Capitalul lui Karl Marx, cu trupa germană Rimini Protokoll) şi de la realismul simbolic (Un poem ridicol, după Dostoievski, cu Teatrul Noii Generaţii din Moscova, regia: Kama Ginkas) la realismul poetic (Furtuna după A.N. Ostrovski, cu Teatrul Dramatic "Puşkin" din Magnitogorsk, regia: Lev Erenburg - după părerea mea, nestemata perfectă a festivalului, unul dintre cele mai frumoase, mai sensibile, mai inteligente şi mai elegante spectacole pe care le-am văzut de mulţi ani încoace), "legiunea străină" s-a prezentat absolut satisfăcător. Evident, nu toate montările oaspeţilor au plăcut tuturor (nici nu se prea poate aşa ceva), dar, cu fireştile reţineri şi exaltări, capitolul prezenţelor extrateritoriale s-a remarcat prin varietate şi ţinută.
Vizibil diferit au stat lucrurile, la aceleaşi capitole, în contingentul naţional. Nici aici nu am putut vedea toate spectacolele; judecând după ce am izbutit să recuperez şi după ce cunoşteam dinainte, mi se pare că teatrul românesc s-a înfăţişat, în festivalul ce-i este (îi era?) prioritar dedicat, ca o aglomerare de tentative: tentative de lectură "nonconformistă" a unor texte clasice (Hamlet după Shakespeare, la Teatrul Naţional "Radu Stanca" din Sibiu, regia: Radu-Alexandru Nica, Electra după Euripide, la Teatrul "Tomcsa Sándor" din Odorheiu Secuiesc, regia: Sorin Militaru) sau modern-clasice (Platonov de A.P. Cehov, la Teatrul "Nottara", regia: Vlad Massaci), tentative de apropiere de (când nu de apropriere a unor) texte de ultimă oră din dramaturgia universală (Boala familiei M de Fausto Paravidino, la Teatrul Naţional din Timişoara, şi E doar sfârşitul lumii de Jean-Luc Lagarce, la Teatrul Odeon, ambele în regia lui Radu Afrim, Regina frumuseţii din Leenane de Martin McDonagh, la Teatrul "Toma Caragiu" din Ploieşti, regia: Andreea Vulpe) sau "locală" (Complexul România de Mihaela Michailov, la Teatrul Naţional din Bucureşti, regia: Alexandra Badea - tânăra regizoare figurând în selecţie, de-altminteri, cu încă o montare: 69 de Igor Bauersima, la Naţionalul timişorean), tentative, în fine, de translare scenică în limbaj multimedia a unor texte nonteatrale (Privighetoarea şi trandafirul după Oscar Wilde, la TNB, regia: Carmen Lidia Vidu). Tentative, toate acestea, când (mai) împlinite, când de tot ratate; tentative, toate acestea, interesant de urmărit înăuntrul - de pildă - unui festival de tip Atelier sau Laborator, dar fastidioase, în asemenea cantitate, într-o reuniune de anvergură şi ambiţii nu doar republicane, ci - iată! - continentale. Pentru că, puse alături de spectacolele româneşti din celelalte secţiuni ale festivalului - Debut şi Nopţile teatrului independent -, spectacole aparţinând, de asemenea, unor tineri creatori aflaţi în căutarea unui "culoar" propriu, original sau numai viabil, producţiile enumerate, reunite sub emblema extrem de pretenţioasă Spectacole româneşti de top, îi desenează scenei autohtone un profil nesigur, ezitant, aproximativ, mai ales prin comparaţie cu "Vocile internaţionale", posesoare, cum spuneam, ale unui timbru sigur şi clar conturat. Puţinele montări semnate de numele "grele" ale regiei româneşti - Lulu - o tragedie monstruoasă de Frank Wedekind, la Teatrul Naţional "Radu Stanca" din Sibiu (Silviu Purcărete), Eduard al III-lea de Shakespeare, la TNB (Alexandru Tocilescu), Camera de hotel - o trilogie de Barry Gifford, la Odeon (Alexandru Dabija), Caligula de Albert Camus, la Teatrul Municipal din Baia Mare (Victor Ioan Frunză), şi Macbeth de Shakespeare la Teatrul Naţional din Iaşi (Mihai Măniuţiu) - nu au putut contrabalansa, cred (cum nu le-am văzut pe toate, mă abţin de la formulări mai tranşante), invazia de, cum ar veni, tinereţe experimentalistă ce a acaparat evenimentul.
Aşa cum s-a zărit, fie şi printre zăbrelele inevitabilelor lacune, teatrul naţional nu a arătat prea bine în propriul său festival. Că el, teatrul românesc, e ros de o mulţime de suferinţe ştiam, de câtva timp, şi ştia, în general, ceva lume. Întrebarea este dacă era nevoie de o reuniune festivă (şi de sume uriaşe de bani publici) pentru ca să afle acest lucru toată lumea.
****
Dedicând şi acest al patrulea articol Festivalului Naţional de Teatru desfăşurat la Bucureşti între 1 şi 10 noiembrie 2008, am urmărit, pe de o parte, punerea în evidenţă, dincolo de orice îndoială, a importanţei acestui eveniment major din viaţa scenei autohtone şi, pe de altă parte, extinderea comentariului pe un spaţiu suficient de cuprinzător încât să dea greutate atât laudelor, cât şi, mai ales, rezervelor exprimate. E o încercare de a preîntâmpina amărăciunea exprimată cândva, conform legendei, de un actor probozit: "Înţeleg, bre, să mă critice, da' numa' în două rânduri?!".Amărăciune lesne de înţeles în cazul unui om obişnuit să-şi ducă viaţa, cu bune şi rele, sub reflectoare, în văzul tuturor. Aceasta este şi soarta unui director de festival - şi încă ce festival! -, indiferent de faptul că profesiunea lui "civilă", aceea de cronicar şi publicist, beneficiază (paradoxal) de o anumită penumbră mediatică.
Nu se poate spune, însă, că directorul FNT 2008 ar fi "vânat" neapărat o astfel de confortabilă poziţie; căutând pe internet o informaţie teatrală oarecare, am intrat întâmplător pe un link ce trimitea la pagina Critici de teatru români, pagină care conţinea două "intrări": Haig Acterian şi Cristina Modreanu. Cum chestiunea devenea pasionantă, am insistat un pic şi astfel am ajuns la blog-ul celei de-a doua, de unde am aflat în legătură cu festivalul, printre altele, că "Vreau să pun teatrul românesc într-o lumină nouă", că "E timpul reafirmării unui spirit critic tăios" şi că "E timpul să ne recunoaştem adevăratele (puţinele) valori demne să intre în teatrul lumii". (Sistez aici publicitatea gratuită şi las curioşilor posibilitatea de a afla mai multe prin investigaţie personală.) Din asemenea declaraţii e greu de presupus că autorul lor îşi doreşte discreţie; totodată, ele făgăduiesc din partea sa o prestaţie specifică - în cazul dat, ca director de festival - cel puţin provocatoare. În ce mă priveşte, sub aceste auspicii am frecventat, atât cât am putut, evenimentul.
Eveniment care, la finalul său, s-a cuantificat, pentru mine, în următoarele câştiguri:
patru spectacole străine interesante (ca aparţinând unor trupe şi/sau creatori recunoscuţi, prin premii, pe plan european şi foarte populari la ei acasă, adică predilect în spaţiul rusesc sau ex-sovietic), dintre care unul excepţional (Furtuna de la Magnitogorsk, în regia lui Lev Erenburg) şi unul foarte bun (Sunetul tăcerii de la Riga, în regia lui Alvis Hermanis);
un spectacol bun din "modulul" Debut (Bella şi cavalerul fără nume de Oliver Emanuel, în regia sensibil-inteligentă a lui Vladimir Anton şi frumos jucat de Ioana Anastasia Anton, Tudor Aaron Istodor şi Lucian Iftime);
evoluţia actriţei Ofelia Popii în rolul Ofelia din spectacolul Hamlet, regizat de Radu-Alexandru Nica la Teatrul Naţional "Radu Stanca" din Sibiu;
o geantă cu logo-ul FNT, aptă să reziste (sper) la transportarea unui laptop şi conţinând, la primire, felurite cadouri festivaliere;
ne-vederea unor spectacole despre care mi s-a povestit ulterior.
În ceea ce priveşte capitolul "pierderi", acesta arată cam aşa:
spectacolul Călugărul negru, după Cehov, regizat de Kama Ginkas la Teatrul Tinerei Generaţii din Moscova (indiferent de relatările - contradictorii - ale celor ce l-au văzut);
clipe de viaţă consumate fără interes, fără participare şi fără emoţie în faţa scenei;
ne-vederea unor spectacole despre care mi s-a povestit ulterior şi ne-revederea altora, foarte puţine.
Recurgând la o statistică simplă, s-ar putea spune că, zona pierderilor fiind cantitativ mai mică decât cea a câştigurilor, FNT 2008 mi-a priit. Dincolo de statistică...
Întrucât nu am urmărit toate spectacolele din selecţie şi întrucât, din felurite pricini, nu am participat nici la evenimentele colaterale - conferinţe, dezbateri, ateliere etc. -, folosesc în mod intenţionat, în concluziile despre festival, formulări net personalizate, încercând să evit orice sugestie de poziţie "oficială", "obiectivă" ş.a.m.d. (Poziţie pe care am încercat să o abordez în comentariile anterioare, legate de unele chestiuni de principiu.) Pentru mine, aşadar, Festivalul Naţional de Teatru s-a prezentat, în această toamnă, ca o defilare oarecare de reprezentaţii, când mai stimulante, când perfect indiferente, într-un context care, mi s-a părut mie, a fost definit de un concept general destul de vag şi a fost dominat de răceală în relaţiile dintre oameni şi de interes căldicel în jurul spectacolelor. Provocările conţinute în afirmaţiile de pe blog-ul pomenit au rămas, după părerea mea, la un stadiu exclusiv teoretic. Dacă "citesc" afişul festivalului în lumina lor, simt, vorba poetului, o tristeţe iremediabilă; dacă nu stabilesc nicio legătură între unul şi celelalte, rămân în minunare şi, la sfârşitul sfârşitului, în aşteptare. Pentru că, inaugurat la ediţia din acest an, directoratul Cristinei Modreanu va dura încă doi; este vorba despre un om tânăr, aşadar posibilităţile de "creştere" sunt, evident, deschise. Ca să preiau metafora tutelară a FNT 2008, urmează să aşteptăm ca evenimentul care a ajuns acum la majorat să devină, până în 2010, un adult cu drepturi şi obligaţii depline. Iar lucrul acesta să se şi vadă.