Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Festivalul Naţional de Teatru 2008

Romanian showcase - FNT 2008


Doina Papp

Bucureştiul cultural, noiembrie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Cînd s-a gîndit să prezinte la Festivalul Naţional de Teatru o vitrină cu cele mai arătoase lucruri din teatrul românesc, Cristina Modreanu, selecţionerul şi directorul artistic al festivalului, era normal să se gîndească pentru cine o face. O vitrină e o vitrină, ce-i drept, dar una e să o aşezi pe bulevardul principal din Bucureşti şi alta să o prezinţi lumii largi. Dacă ne gîndim că la eveniment au fost invitaţi zeci de directori de festival, critici şi artişti de pe mapamond, am putea crede că scopul principal a fost să-i impresioneze pe aceştia şi să-i determine să cumpere spectacolele româneşti. Dar mai era şi intenţia anunţată de a diagnostica starea teatrului nostru la un moment dat, operaţiune ce s-a încercat şi în teorie, la final, într-un colocviu cu o participare anemică. Pe de altă parte, oricît de subiectivă, alegerea a fost supusă obiectivei realităţi, chiar dacă de pe lista aleşilor au lipsit în cele din urmă regizori ca Bocsardi László şi Tompa Gábor, spectacole ca Don Juan (Teatrul "Toma Caragiu", Ploieşti), Deşteptarea primăverii de la Brăila şi Măsură pentru măsură de la Craiova, spectacolele lui Andrei Şerban. Dar poate tocmai fără aceste vîrfuri, teatrul românesc ni s-a înfăţişat mai aproape de normalitatea lui, permiţîndu-ne unele observaţii folositoare. Iată unele dintre ele.

Dacă într-o vreme nu de mult trecută, şi ne referim la începuturile Festivalului Naţional de Teatru, pe teritoriul teatral al României se produceau "în masă", zicea cineva, capodopere, unele dintre ele omologate în patrimoniul mondial, astăzi cred că preocuparea generală e definită de căutare. Căutarea în domeniul limbajului teatral, pe fondul unor preocupări generate de schimbarea la scara lumii a datelor de context (explozia vizualului, sinteza genurilor, postmodernismul şi postdramaticul, cu fenomenele cunoscute ale deconstrucţiei la nivelul structurilor formale). Cu toate imperfecţiunile ei, această febrilitate le dă unora coşmaruri, ce-i drept, dar produce şi stări de graţie. În afară de Radu Afrim, vedeta incontestabilă a generaţiei sale, prezent în festival cu două din cele mai "duioase" creaţii ale sale, Boala familiei M de Fausto Paravidino (Timişoara) şi E doar sfîrşitul lumii de Jean Luc Lagarce (Odeon), pe afişul festivalului au fost incluse în mod îndreptăţit şi nume mai puţin frecventate, dar meritorii, precum Cristi Juncu, Andreea Vulpe, Vlad Massaci. Mi-a părut rău să constat că, poate, din cauza unor idei preconcepute, mulţi dintre colegii mei nu i-au îmbrăţişat însă cu acelaşi entuziasm cu care a fost primit, să zicem, mult mediatizatul Radu Alexandru Nica. Personal, consider că Hamletul acestuia de la Teatrul Naţional din Sibiu, în ciuda contribuţiei exemplare a scenografului Dragoş Buhagiar, n-a fost decît o sclifoseală juvenilă care confirmă talentul regizorului, dar nu şi maturitatea lui artistică.

În schimb, foarte serios şi aplicat, ca şi alteori, Vlad Massaci, cu solida sa şcoală germană, ne-a arătat în Platonov cum se poate inova în profunzime, cum poate un regizor să convingă o trupă care funcţionează în parametri rutinieri altminteri (Nottara) să-l urmeze, descoperindu-şi zone creative neexploatate. Iar Sorin Militaru, prin Electra de la Odorheiul Secuiesc, ne-a înfăţişat o trupă pe care regizorul a mai dus-o la performanţă în acel neuitat spectacol cu Pescăruşul, dar cu care de astă dată s-a oprit la jumătatea drumului, la stadiul unor bune şi interesante intenţii realizate disparat. (Foarte bun corul, într-o coregrafie modernă, exemplară.)

Spectacolele realizate la Braşov (Butoiul cu pulbere de Dejan Dukovski) sau Rîmnicu Vîlcea (Portugalia de Zoltan Egressy) de Cristi Juncu, remarcabile de la selecţia pieselor pînă la realizare, ne permit să lărgim observaţiile privind teatrul emergent, de investigaţie socială, prin care pătrund pe scenă teme acute ale contemporaneităţii la care frisonăm cu emoţie şi îngîndurare. Din aceeaşi categorie face parte şi minuţioasa analiză realizată de Andreea în Regina frumuseţii din Leenane de Marin Mc Donagh, la Teatrul "Toma Caragiu" din Ploieşti. Din păcate pentru unii dintre maeştrii aşteptaţi, nici Lulu de Wedekind, în regia lui Silviu Purcărete, nici Macbeth de la Iaşi, în regia lui Mihai Măniuţiu (de la care m-au alungat cele 72 de focuri de armă trase în scenă, asupra cărora am fost prevenită, ce-i drept) n-au fost, ca altădată, evenimente. Şi-a păstrat în schimb cota de popularitate Victor Ioan Frunză, prezent în festival cu Caligula de Camus, realizat la Teatrul Dramatic din Baia Mare, cu George Costin în rolul titular, un actor tînăr pe care Frunză l-a crescut încredinţîndu-i acum pe merit această partitură dificilă. Caligula la vîrsta togei virile e o idee provocatoare, după cum s-a văzut în spectacolul de amplă respiraţie intelectuală şi mare rafinament stilistic creat de cuplul Frunză-Adriana Grand. Topul spectacolelor româneşti a fost încoronat regeşte de Eduard al III-lea, în regia lui Alexandru Tocilescu şi interpretarea lui Ion Caramitru, montarea emblematică a Teatrului Naţional din Bucureşti.

Dacă tînărul şi neliniştitul Radu Afrim, care se apropie şi el de vreo patruzeci de ani, spunea la colocviul final că şi-ar fi dorit mai multă lumină şi zîmbet în acest festival, el, care are atîta apetenţă pentru cruzimea adevărurilor pe scenă, îndrăznesc şi eu să observ că întîlnirilor noastre cu teatrul din ultima vreme le lipseşte bucuria. Nu trăim, e adevărat, într-o lume prea veselă şi nici perspectivele ei nu sunt luminoase, dar poate tocmai de aceea aşteptăm de la artişti să o sensibilizeze, să-i inducă altfel de modele, şi nu doar să-i escaladeze crizele.

Din acest punct de vedere, recunosc, m-am simţit de puţine ori bine la acest festival, şi asta s-a întîmplat, de exemplu, datorită prezenţei celor trei spectacole aparţinînd teatrului rus, invitate în secţiunea internaţională a festivalului. Călugărul negru, în regia lui Kama Ginkas, şi Furtuna de Ostrovski, în regia lui Lev Erenburg, au umanizat în chip necesar atmosfera şi ne-au dat încredere în şansa teatrului de a reveni la esenţa sa.


Piesa românească la FNT

Nu era obligatoriu ca Festivalul Naţional de Teatru să ne ofere şi o vitrină a textelor româneşti, cu atît mai mult cu cît există un festival tematic adresat dramaturgilor la Timişoara. Dar, pentru că tot s-a făcut caz în ultima vreme de resurecţia piesei româneşti şi de tendinţele postdramatice ale teatrului datorate şi revoluţiei din scrisul pentru scenă (au fost cîteva întîlniri teoretice pe această temă), ar fi fost interesant poate să avem ocazia să vedem, la pachet, cîteva mostre ale acestei noi realităţi.

N-am avut parte decît de unicatul numit Complexul România, tinerii din secţiunea Debut avînd cu totul alte preferinţe în materie de text, iar Gianina Cărbunariu, care ne reprezintă în străinătate, fiind, nu ştim de ce, ocolită.

Mă număr printre aceia care nu consideră spectacolul Complexul România reprezentativ nici pentru temă (procesul comunismului), nici pentru dramaturgia de azi şi nici măcar pentru autoare, apreciata noastră colegă Mihaela Mihailov. Minată de artificialitate, cu o mare doză de naivitate, povestea, emoţionantă pe alocuri, a tînărului cu trecut de pionier parcurge episoade clişeizate din acea istorie recentă, pe care tînăra autoare o abordează epidermic şi neconvingător. Ar fi fost prea simplu să fie aşa cum cred Mihaela Mihailov şi regizoarea Alexandra Badea. Sistemul s-ar fi demascat singur, dacă ar fi funcţionat atît de la vedere. Or, tocmai perfidia manipulării este cea care tulbură azi conştiinţele atîtor oameni care au trăit coşmarul şi încă se mai întreabă: "cum a fost cu putinţă?". Restul, viaţa în frig, la cozi, fricile sunt un bun aide-memoire, dar atît. Pentru cei care n-au trăit în comunism şi vor să înţeleagă nu-i de ajuns, pentru ceilalţi, care l-au simţit pe pielea lor, e prea puţin. Nu avem, din păcate, încă piesa (proza stă mai bine, ca şi filmul) convingătoare pe această temă. Ilustrată tautologic, precum în Complexul România, cu imagini documentare din care flutură steaguri şi ne face cu mîna Ceauşescu, ideea e trimisă repede în derizoriu. Chiar şi în festival a trecut mai degrabă neobservată.



 Toate articolele despre Festivalul Naţional de Teatru 2008


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Doina Papp


Alte articole

 Selecţia ca act performativ - FNT 2008, Mihaela Michailov
 Suficienţa naţională - FNT 2008, Magdalena Boiangiu
 Prinzînd polemica de coadă - FNT 2008, Iulia Popovici
 Pe marginea Festivalului Naţional de Teatru 2008: o tentativă de polemică, Cristina Modreanu
 În aşteptare - FNT 2008, Alice Georgescu
 Toate articolele despre Festivalul Naţional de Teatru 2008


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer