Matei Martin: OuiBaDa este un spectacol care promovează "un stil de dans de provenienţă naţională, ne-occidentală". Cum de e aşa?Gigi Căciuleanu:
Mi-am propus să creez un spectacol care să ateste existenţa unei şcoli româneşti de dans contemporan. Ideea mea a fost să prelucrez artistic nişte teme naţionale şi să le adaptez la modernitate. Am plecat de la ideea spaţiului mioritic şi am vrut să "inventez" un spaţiu meteoric. Cred că am reuşit...
M.M.: Vizibilitatea internaţională a coregrafilor şi dansatorilor români este destul de redusă. De ce?G.C.: Există câţiva artişti români care,
într-adevăr, sunt destul de prezenţi pe la festivalurile importante de gen. Însă nu totul ţine de vizibilitate. Până
una-alta, nu prea suntem înţeleşi pe scenele internaţionale. Ceea ce am făcut eu în
OuiBaDa e un spectacol complicat, dar în acelaşi timp accesibil.
M.M.: Cum aţi descoperit că trebuie să dansaţi?G.C.: Am simţit la un moment dat un "ceva", o chemare. Iar apoi nu
mi-a luat mult
să-mi dau seama că numai asta vreau să fac, că nu pot să nu dansez. E ceva ce descopăr şi redescopăr din copilărie, e aproape constrângător. Studiez
într-una pentru că îmi place şi pentru că, la fel ca în alte arte, nimeni nu te poate ajuta mai bine să găseşti sensuri decât tu însuţi. Însă eu am avut norocul să mă întâlnesc cu o creatoare de excepţie care, pe deasupra, mai avea şi un formidabil har pedagogic: Miriam Răducanu a ştiut să susţină până la capăt această descoperire.