Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Revolutionary Road

Despre bovarism - Revolutionary Road


Andrei Gorzo

Dilema Veche, februarie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Oare Kate Winslet are vreo rivală la titlul de cea mai bună actriţă de limba engleză din generaţia ei? Angelina Jolie acaparează camera de filmare într-un mod mai decisiv, dar majoritatea creaţiilor ei au la bază o concepţie fundamental banală şi narcisică despre eroismul feminin. La un moment dat, Nicole Kidman a făcut cîteva roluri mari unul după altul, dar atît deciziile ei ulterioare în privinţa propriei cariere, cît şi prestaţiile actoriceşti propriu-zise, indică o dezorientare totală. Cate Blanchett are o excentricitate care aminteşte de Kate Hepburn la tinereţe; poate fi mai lirică şi totodată mai comică - mai magică - decît Winslet, dar nu e niciodată atît de prezentă ca ea. Winslet se azvîrle în emoţiile personajelor ei cu o aviditate de-a dreptul fizică - încă şi mai lipsită de reţinere atunci cînd se întîmplă ca emoţiile respective să fie negative, urîte, înspăimîntătoare; îndeosebi pe acelea le plesneşte cu setea - şi totodată cu precizia - unei tenismane care trimite o bombă. Majoritatea starurilor, chiar şi atunci cînd joacă personaje antipatice (nu personaje negative supradimensionate - alea le plac pentru că sînt spectaculoase -, ci personaje de dimensiuni normale mînate de emoţii pe care publicul le poate găsi respingătoare), fac ce fac şi-şi păstrează o punte de acces la simpatia publicului. Ea arde toate punţile. E neînfricată.

În Revolutionary Road - ecranizarea unui roman de Richard Yates, în regia lui Sam Mendes -, ea are o serie de meciuri crîncene cu Leonardo DiCaprio, care joacă rolul soţului ei. Acţiunea se petrece în America anilor '50. El lucrează în departamentul de vînzări al unei firme, deşi cîndva visase să facă ceva creativ la Paris. Ea e casnică, deşi îşi dorise să fie actriţă. Amîndoi privesc cu dispreţ conformismul suburbiei prospere în care trăiesc, dar nu pot evada - sau cel puţin aşa preferă să creadă soţul - din cauza celor doi copii pe care-i au de crescut. Pînă într-o bună zi, cînd soţia se apucă să cureţe de praf vechiul vis parizian. În fond, de ce n-ar fi realizabil? Ea ar putea să întreţină întreaga familie lucrînd ca secretară, iar el ar avea timp să-şi caute vocaţia. Iniţial, el marşează la planul ei, dar e înfricoşat: atîta timp cît nu încearcă nu riscă să rateze - poate continua să creadă că a fost făcut pentru lucruri măreţe pe care numai circumstanţele l-au împiedicat să le realizeze - or, iată că, acum, soţia lui îl împinge de la spate să încerce, să facă saltul într-un gol care ar putea să se dovedească a fi unul şi acelaşi lucru cu propria lui nulitate. În plus, oricît de emancipat s-ar crede, e blocat psihologic în rolul tradiţional al masculului, care nu mai e mascul dacă-şi lasă soţia să-l întreţină. De-aceea primeşte cu uşurare vestea că ea a rămas gravidă din nou. Deci planul pică; a scăpat. Dar soţia nu-l iartă pentru uşurinţa cu care renunţă, cînd ea e dispusă, după cum spune, să facă orice pentru el. În realitate, e greu de determinat în ce măsură e dispusă să facă acel orice pentru el şi în ce măsură e dispusă să-l facă pentru ea însăşi - pentru că vrea cu disperare să scape din rolul tradiţional al femeii-soţie-şi-mamă şi, după eşecul ei în teatru, care i-a omorît curajul de a mai întreprinde ceva pe cont propriu, nu mai ştie să facă asta decît tot prin soţul ei.

Romanul lui Yates a apărut în 1961, în pragul unei revoluţii a mentalităţilor, şi, urmărindu-i pe eroii lui - a căror nevroză se trage parţial din faptul că vechile roluri sociale de bărbat şi femeie nu li se mai potrivesc -, am avut adesea senzaţia că, dacă s-ar fi născut cu cinci ani mai tîrziu, le-ar fi fost OK - s-ar fi putut relaxa în nişte roluri noi. Dar ce e cu adevărat tulburător în această dramă (prea tulburător pentru Academia Americană de Film, care a cam ocolit-o cu nominalizările) e faptul că nevroza lor n-are doar cauze sociale. Problema mai profundă e excepţionalismul îndelung cultivat de soţi şi devenit folie à deux. Mai ipocrit, soţul refuză să meargă pînă la capăt: găseşte un mod de a opta pentru siguranţă şi mediocritate şi totodată de a-şi păstra iluzia propriei excepţionalităţi - pe undeva, intuieşte că singurul mod de a o păstra este să n-o testeze. Dar aranjamentul ăsta avantajos pentru el o lasă de izbelişte pe soţie, care chiar a mizat totul pe credinţa - revelată drept o simplă nebunie - că ei doi sînt făcuţi pentru lucruri excepţionale. Deci merge înainte cu nebunia de una singură şi această perseverenţă - desigur, monstruoasă - face din ea o eroină dramatică în cel mai deplin sens al sintagmei - poate singura mare eroină pe care a dat-o cinematograful american în ultimii ani. Revolutionary Road nu e un film despre "visul american"; e despre un gen de visare pe care Academia Oscarurilor ar putea chiar să-l considere neamerican, deşi bineînţeles că e universal. El poartă numele de bovarism - de la o franţuzoaică.




 Toate articolele despre Revolutionary Road


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


Alte articole

 (Non)conformiştii - Revolutionary Road, Delia Enyedi
 Non-American Beauty sau reabilitarea visului - Revolutionary Road, Eva Weissman
 Un film despre condiţia femeii în America anilor '50 - Revolutionary Road, Iuliana Marcu
 Winslet şi DiCaprio pe un drum bătătorit - Revolutionary Road, Iulia Blaga
 American Dream în carantină - Revolutionary Road, Lucian Maier
 Toate articolele despre Revolutionary Road


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer