În Revolutionary Road - ecranizarea unui roman de Richard Yates, în regia lui Sam Mendes -, ea are o serie de meciuri crîncene cu Leonardo DiCaprio, care joacă rolul soţului ei. Acţiunea se petrece în America anilor '50. El lucrează în departamentul de vînzări al unei firme, deşi cîndva visase să facă ceva creativ la Paris. Ea e casnică, deşi îşi dorise să fie actriţă. Amîndoi privesc cu dispreţ conformismul suburbiei prospere în care trăiesc, dar nu pot evada - sau cel puţin aşa preferă să creadă soţul - din cauza celor doi copii pe care-i au de crescut. Pînă într-o bună zi, cînd soţia se apucă să cureţe de praf vechiul vis parizian. În fond, de ce n-ar fi realizabil? Ea ar putea să întreţină întreaga familie lucrînd ca secretară, iar el ar avea timp să-şi caute vocaţia. Iniţial, el marşează la planul ei, dar e înfricoşat: atîta timp cît nu încearcă nu riscă să rateze - poate continua să creadă că a fost făcut pentru lucruri măreţe pe care numai circumstanţele l-au împiedicat să le realizeze - or, iată că, acum, soţia lui îl împinge de la spate să încerce, să facă saltul într-un gol care ar putea să se dovedească a fi unul şi acelaşi lucru cu propria lui nulitate. În plus, oricît de emancipat s-ar crede, e blocat psihologic în rolul tradiţional al masculului, care nu mai e mascul dacă-şi lasă soţia să-l întreţină. De-aceea primeşte cu uşurare vestea că ea a rămas gravidă din nou. Deci planul pică; a scăpat. Dar soţia nu-l iartă pentru uşurinţa cu care renunţă, cînd ea e dispusă, după cum spune, să facă orice pentru el. În realitate, e greu de determinat în ce măsură e dispusă să facă acel orice pentru el şi în ce măsură e dispusă să-l facă pentru ea însăşi - pentru că vrea cu disperare să scape din rolul tradiţional al femeii-soţie-şi-mamă şi, după eşecul ei în teatru, care i-a omorît curajul de a mai întreprinde ceva pe cont propriu, nu mai ştie să facă asta decît tot prin soţul ei.
Romanul lui Yates a apărut în 1961, în pragul unei revoluţii a mentalităţilor, şi, urmărindu-i pe eroii lui - a căror nevroză se trage parţial din faptul că vechile roluri sociale de bărbat şi femeie nu li se mai potrivesc -, am avut adesea senzaţia că, dacă s-ar fi născut cu cinci ani mai tîrziu, le-ar fi fost OK - s-ar fi putut relaxa în nişte roluri noi. Dar ce e cu adevărat tulburător în această dramă (prea tulburător pentru Academia Americană de Film, care a cam ocolit-o cu nominalizările) e faptul că nevroza lor n-are doar cauze sociale. Problema mai profundă e excepţionalismul îndelung cultivat de soţi şi devenit folie à deux. Mai ipocrit, soţul refuză să meargă pînă la capăt: găseşte un mod de a opta pentru siguranţă şi mediocritate şi totodată de a-şi păstra iluzia propriei excepţionalităţi - pe undeva, intuieşte că singurul mod de a o păstra este să n-o testeze. Dar aranjamentul ăsta avantajos pentru el o lasă de izbelişte pe soţie, care chiar a mizat totul pe credinţa - revelată drept o simplă nebunie - că ei doi sînt făcuţi pentru lucruri excepţionale. Deci merge înainte cu nebunia de una singură şi această perseverenţă - desigur, monstruoasă - face din ea o eroină dramatică în cel mai deplin sens al sintagmei - poate singura mare eroină pe care a dat-o cinematograful american în ultimii ani. Revolutionary Road nu e un film despre "visul american"; e despre un gen de visare pe care Academia Oscarurilor ar putea chiar să-l considere neamerican, deşi bineînţeles că e universal. El poartă numele de bovarism - de la o franţuzoaică.