Răvăşitor pur şi simplu - The Wrestler

Mickey Rourke nu e "Randy the Ram", eroul lui Darren Aronofsky, în ciuda asemănărilor. Fostul campion de wrestling se apropie de finiş, în vreme ce Rourke iese la lumină, după ce toată lumea îl credea pierdut. Elegiacul The Wrestler este poate cel mai bun film american al anului trecut. Mickey Rourke îl duce în spate cu siguranţa obosită a celui care a trăit cât pentru zece. Ireproşabil.

Deşi a fost desemnat Cel mai bun film la gala Independent Spirit Awards (şi a luat Leul de Aur la Veneţia), The Wrestler nu i-a convins pe membrii Academiei Americane de Film, la fel cum nici Mickey Rourke nu le-a luat ochii. Filmul a avut doar două nominalizări la Oscar, pentru rol principal masculin şi rol secundar feminin (Marisa Tomei). Şi nici un premiu.

Dar e suficient să-l vezi ca să nu te mai intereseze câte nominalizări a avut, cât de corecţi / deschişi / pricepuţi au fost votanţii sau cât de mult a contat la bursa pariurilor. Pentru că e de departe cel mai sincer film din cursa marilor premii ale cinematografiei americane pe 2008. De fapt, te cucereşte din primele minute.

Filmat ca Elephant-ul lui Gus Van Sant, urmărindu-şi eroul din spate (ca la jocurile video), The Wrestler îşi delimitează încă de la început spaţiul de manevră. (Decupajul eficient al lui Aronofsky explicitează în mai puţin de un minut trecutul de glorie al eroului pe care îl preia, ca Alexandre Dumas, 20 de ani mai târziu, când Randy Berbecul e mai mult o caricatură a ce a fost odată.). Săli de sport sau grădiniţe convertite peste weekend în săli de wrestling, supermarketuri ieftine, rulote ce servesc drept cămin (şi ele încuiate pentru neplată), vestiare modeste, un club de striptease de o tristeţe imensă, o dubiţă ca un cavou pe roţi (simbol al izolării personajului). Pe scurt, America dezabuzată, cea de la firul ierbii, cu oameni aflaţi la mare distanţă de eroul care pleacă de la zero şi dă lovitura.

Aronofsky, însă, a punctat decisiv. După Pi şi Requiem for a Dream, care-l lansaseră pe o traiectorie iconoclastă ce părea sigură, a dat chix în 2006 cu The Fountain. Cu The Wrestler schimbă registrul şi scoate din scenariul perfect al lui Robert Siegel un film economicos, eficient, de o sensibilitate care la început transpiră şi pe urmă de-a dreptul supurează prin pielea eroului.

Un film pe cât de dur pe atât de emoţionant, dar care refuză melodrama din acelaşi respect pentru personaj care-l face să-l urmărească discret din spate.

Povestea e simplă: un fost campion de wrestling care trăieşte din lupte regizate în care doar sângele e real, suferă un infarct şi realizează cât de singur e. Încearcă să-şi facă puţină ordine în viaţă.

Să se împace cu fiica sa, pe care a lăsat-o de izbelişte de mult. Sau să încerce o relaţie serioasă alături de o femeie care să-i dea puţină căldură.

Dar Randy Berbecul, odinioară celebru iar azi trăind o faimă desuetă, nu mai are forţa să se mobilizeze. Nu ştie gesturile decisive prin care îşi poate cuceri fiica. Nu poate căuta o femeie în afara unui club de striptease unde îşi îneacă periodic singurătatea. Nu o poate cuceri pe această femeie (excelentă Marisa Tomei) care e la fel de încercată ca să mai spere la puţină fericire.

Pentru că personajele nu sunt solar-cretinuţe ca cele din Slumdog Millionaire, ci sunt ca oamenii reali, ca noi, cei care nu ne putem abţine să nu fim noi înşine, le va fi greu să-şi înfrângă obişnuinţele şi să se schimbe.

Fireşte, se pot face multe paralele între personaj şi Mickey Rourke. În mod esenţial, însă, Rourke a ştiut să profite de a doua şansă. Joacă extraordinar de sigur şi de nuanţat, implicându-se în personaj cu atâta discreţie cât să nu se scoată pe el în evidenţă. Pur şi simplu te dărâmă. Cum bine spunea un jurnalist american, nu merita Oscarul, ci Nobelul.

E şi meritul lui Aronofsky - a ştiut să scoată aurul din el, dar mai ales a ştiut cum să-l domine. "Eşti un mare actor care şi-a ratat cariera şi pe care nimeni nu mai vrea să-l angajeze. De acum înainte vei face tot ce îţi spun" - aşa l-a luat Aronofsky pe dificilul actor, de la bun început. "Trebuie că e foarte talentat dacă are curajul să-mi vorbească pe tonul ăsta", a spus Rourke mai târziu.

Poţi scrie un eseu despre spaţiile dezolante din film, dar şi despre corp (ca pentru revista Cahiers du Cinema), dar aici teoria corpului e chiar pe bune. Randy îşi foloseşte trupul aproape în aceeaşi manieră în care o face Cassidy, care dansează aproape goală la club, dar nu se culcă cu clienţii. Corpul lui Randy e CV-ul său. Tăbăcit, găurit, tăiat, ros. S-ar părea că Randy e incasabil (şi suntem martori la scene greu de privit) până când infarctul îi / ne deschide rezervoarele de vulnerabilitate, căci ele erau acolo tot timpul.

Şi din acel moment tonul elegiac creşte, descreşte şi creşte din nou ca şi cum l-am urmări pe erou (obligatoriu din spate) în ultimele sale clipe. Ca în Last Days. (Nu degeaba The Wrestler e atât de "van sant"-ian.)

E evident că fără Mickey Rourke (iniţial Aronofksy se gândise şi la Nicolas Cage) filmul n-ar fi fost acelaşi. Dar ar fi nedrept să-l consideri memorabil numai datorită lui Rourke. Dacă ar fi fost aşa, după 10 minute te-ai fi plictisit şi ai fi renunţat să empatizezi cu personajul.

The Wrestler
regia Darren Aronofsky,
cu: Mickey Rourke, Marisa Tomei, Evan Rachel Wood.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.