Poezia unei lumi tragice - Nunta de piatră

Dublul debut în lung-metrajul de ficţiune al regizorilor Mircea Veroiu (segmentul Fefeleaga) şi Dan Piţa (segmentul La o nuntă), avea să propună "un cinematograf de substanţă, de esenţă şi de ţinută" (Eva Sârbu). Naraţiunea, cu puţine personaje, surprinde lumea locuitorilor din zona auriferă a Ţării Moţilor de la începutul secolului XX. Mult trâmbiţata identitate culturală românească pe care o căutăm în muzică, în tradiţii, în modul de viaţă, în peisaj ni se dezvăluie acum printr-un demers aproape ritualic - însă lipsit de emfază sau reconstituiri artizanale - sub forma poeziei unei lumi tragice. În mod neaşteptat, scria Romulus Rusan în Filmar, povestirile "bătrâneşti" şi "tradiţionaliste" ale lui Ion Agârbiceanu aveau să le inspire celor doi reprezentanţi străluciţi ai generaţiei '70 un film de cea mai modernă expresie: "Nici că se putea concepe ceva mai cinematografic decât sisificul drum al femeii cu calul între casă şi mină, între prispă şi cimitir, între chinul vieţii şi sfâşierea morţii. Nici că se putea închipui ceva mai filmic decât spectacolul nunţii, asocierea vioristului cu dobaşul, fuga miresei de mirele bătrân şi nedorit. Nici că se putea imagina ceva mai plastic şi mai tentant imagistic decât priveliştile Munţilor Apuseni, cârciuma şi străzile bolovănoase ale Roşiei Montane."

Nunta de piatră (1973) este în primul rând un film de imagine. Sobră până la austeritate, gândită în alb-negru, gri - toate tonurile de alb, negru şi gri - imaginea lui Iosif Demian este o pledoarie pentru un "cinematograf al ochiului". Limbajul hieratic al discursului filmic (din Fefeleaga) şi frenezia profundă şi gravă (din La o nuntă) conferă unitate stilistică acestei opera prima şi totodată anunţă două sensibilităţi creatoare complementare. Peste ani, amândoi cineaştii se vor întoarce la universul baladesc, Veroiu prin Semnul şarpelui (1981) şi Piţa prin Dreptate în lanţuri (1984). De o rară putere de sugestie sunt, pe lângă imagini, şi decorurile (Radu Boruzescu şi Helmuth Stürmer) şi costumele (Marilena Şerbănescu) - elemente esenţiale în construcţia filmului, ce demonstrează un gust ales şi un rafinament de zile mari. Interpreţii (în frunte cu Leopoldina Bălănuţă, al cărei chip pare desprins din icoanele bizantine) - Radu Boruzescu, Mircea Diaconu, Petre Gheorghiu, George Calboreanu jr., Ursula Nussbacher, Ferencz Bencze, Elisabeta Jar, Nina Domiga - dovedesc o forţă de interiorizare ieşită din comun, iar compoziţiile şi orchestraţia lui Dan Andrei Aldea (cu Dorin Liviu Zaharia - voce şi fluier) au dat naştere la o muzică simplă, cu un mare impact audio-vizual.

Ceea ce se trece prea des cu vederea sau pur şi simplu nu se cunoaşte în legătură cu acest film (pe care astăzi, critici şi cinefili deopotrivă, îl situează în top ten-ul preferinţelor lor de film românesc) este selecţionarea sa pentru Săptămâna Criticii de la Cannes şi - împreună cu Duhul aurului (1974), realizat de aceeaşi echipă - prezenţa repetată la numeroase festivaluri internaţionale şi retrospective ale filmului românesc. Catalogat drept "film de artă", adresat unui public "elitist", dipticul lui Dan Piţa şi Mircea Veroiu a trebuit să fie vizionat de nenumărate ori până să i se dea aprobarea de difuzare şi, atunci când, după câţiva ani de tergiversări a primit undă verde, a avut parte doar de o umilitoare distribuţie, limitată la câteva cinematografe periferice. În ţară, factorii de decizie i-au dat un calificativ de calitate mediocru, iar realizatorii au fost sancţionaţi "pentru atitudini estetizante", fiind puşi să plătească pelicula.