Corespondenţă de la Cannes / Killing me softly

Killing me softly nu face parte din coloana sonoră a lui Kill Bill, vol. 2 prezentat aici, la Cannes, de Quentin Tarantino, dar şi de actorii Uma Thurman, David Carradine, Darryl Hannah şi Michael Madsen. Dar titlul acestei melodii se potriveşte de minune cu această a doua parte a uneia dintre cele mai dense declaraţii de dragoste aduse vreodată cinematografului. Cea mai bună idee ar fi ca cele două părţi să fie văzute una imediat după cealaltă, pentru că împreună ele fac un tot. Dacă prima era agitată, zgomotoasă, violentă, halucinantă, isterică, această a doua parte aduce completarea.

E greu să mă abţin şi să nu spun ce se întâmplă, deşi bănuiesc că fanii Tarantino or să vrea să mă ucidă: filmul devine o poveste de dragoste. Toată nebunia din prima parte, care pe mulţi i-a intrigat şi enervat, se justifică acum, când se înţelege că nu era vorba decât despre un cuplu care se iubeşte şi care se distruge, despre răzbunarea care vine tot din iubire. Prin urmare, stilul devine cu totul altul în această a doua parte, urmând linia westernului-spaghetti. E mult mai multă linişte şi sunt mult mai puţine confruntări. Zero violenţă (cine a fost oripilat de sângele din prima parte să răsufle uşurat). Eroina, interpretată de Uma Thurman, nu mai e răzbunătoare, sau nu numai, ci o mamă (ei bine, da - află că-i trăieşte copilul) şi o femeie care supravieţuieşte unei devastatoare relaţii de cuplu (şi asta se face doar ucigându-l pe celelalt, făcându-i inima să explodeze la propriu).

Filmul are însă momentele lui de acţiune, unul dintre cele mai reuşite (pe lângă confruntarea finală dintre Mireasă şi Bill) este cel dintre Mireasă şi Elle (Darryl Hannah): două frumuseţi blonde se bat ca nişte tigrese, sfârşitul confruntării fiind momentul când Mireasa îi scoate cu pumnul ochiul lui Elle şi îl calcă cu talpa goală. Tarantino spune că a vrut să facă cea mai tare bătaie dintre două blonde din toată istoria cinematografului.

Acest volum 2 a fost o surpriză întâmpinată cu aplauze generoase de jurnalişti (la genericul de deschidere, la numele lui Tarantino s-a aplaudat ca la teatru). Regizorul a şi intenţionat să creeze o iconografie, să ne facă să-i ţinem minte şi iubi eroii. La final, genericul preia toate personajele din amândouă părţile, inclusiv cu numele actorilor. În ultimă instanţă, Tarantino cred că vrea să ne facă să iubim nu filmul lui, cât filmul. Acest lucru e evident chiar şi pentru cei care au iubit mai mult Kill Bill Volume 1, printre care mă număr şi eu.

Deplasare efectuată cu sprijinul S.C. ASIGURAREAROMÂNEASCĂ - ASIROMS.A.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.