Eroul, Leonard (Joaquin Phoenix), are în jur de 30 de ani, dar încă mai locuieşte acolo împreună cu părinţii lui (Isabella Rossellini şi Moni Moshonov). Are o slujbă la o spălătorie - afacerea tatălui său -, dar preferă să fotografieze peisaje dezolante sau pur şi simplu să zacă. Are la activ o logodnă întreruptă (din cauza unei obscure incompatibilităţi genetice) şi mai multe tentative de sinucidere (are şi un certificat de maniaco-depresiv). Cu părinţii lui e şleampăt şi ascuns ca un adolescent. Părinţii nu fac nici un comentariu, dar îl supraveghează discret şi iau măsuri pentru a-i asigura un viitor: căsătoria cu Sandra (Vinessa Shaw), fiica cea cuminte a celor mai buni prieteni ai lor, ar fi soluţia ideală, mai ales că tatăl Sandrei, proprietarul unei spălătorii mai mari, urmăreşte s-o cumpere pe-a lor. Leonard nu refuză căldura Sandrei: el are şi hămeseala emoţională a adolescentului, iar sinceritatea şi convenţionalitatea Sandrei îl fac să se simtă în largul lui. Însă nu-l excită aşa cum îl excită amestecul de somptuozitate blondă şi confuzie autovătămătoare al noii lui vecine de bloc, Michelle (Gwyneth Paltrow) - secretară la o firmă de avocaţi din Manhattan şi amantă isterică a bărbatului căsătorit pentru care lucrează.
Respins de Michelle, o sună imediat pe Sandra - la şase dimineaţa: deschiderea lui spre iubire e deschidere autentică (a ajuns la 30 de ani fără să se fi tăbăcit deloc: e cu toate frăgezimile pe-afară, expuse oricărei lovituri) şi în acelaşi timp e pur egoism - se agaţă de femei ca un înecat. Atunci cînd Michelle îi dă de ştire că şi-a părăsit amantul, se repede înapoi la ea. "Te cunosc" - îi declară el, deşi singurul sens în care o cunoaşte este că vede în ea o reflexie a propriei lui labilităţi. E prea atras de această reflexie, şi prea concentrat pe nevoia lui de a se dărui, ca să vadă evidenţa: sînt rătăciţi fiecare pe cărăruia lui, fiecare în narcisismul lui. A se arunca de la etaj, aşteptîndu-se ca ea să-l prindă (aşa cum îşi propune el să facă, aproape la propriu), e moarte aproape sigură: Michelle e în stare să uite de el în cele cîteva secunde cît îi ia să atingă pămîntul. Dar dacă Michelle e moartea, asta nu înseamnă că Sandra, cu frumuseţea ei blîndă, e neapărat vindecarea şi viaţa. Sandra e voinţa părinţilor lui, e presiunea discretă, dar permanentă a grijii pe care i-o poartă ei, e atmosfera de vechi din casă, e spălătoria care trebuie să rămînă în familie. Atunci cînd Leonard merge să cineze cu Michelle şi cu amantul ei, într-un restaurant din Manhattan, schimbarea de aer e un adevărat şoc, iar acordurile de Henry Mancini pe care se deschide secvenţa sînt ca o promisiune a evadării. Cînd o vede pe Michelle intrînd în restaurant, Leonard se preface absorbit de meniu: un puşti cu trucuri de puşti. Iritat de prezenţa amantului, el se răzbună anunţînd că are o prietenă; la care Michelle - deşi probabil că l-a invitat doar pentru a stîrni gelozia amantului - e lovită în plin: ei doi chiar seamănă unul cu celălalt.
Calitatea rară a regizorului-scenarist James Gray e aparenta lui abilitate de a descrie asemenea emoţii bolnăvicioase pe jumătate dinăuntru şi pe jumătate dinafară. Filmele lui au acea atmosferă de claustrofobie pe care o asociez cu experienţa de a citi proze şi scenarii foarte personale scrise de oameni foarte tineri şi foarte sensibili, unii dintre ei şi foarte talentaţi, dar care încă n-au învăţat cum să facă să circule un pic de aer între obsesiile lor şi lumea exterioară: oriunde s-ar petrece acţiunea, nu pot să uit nici o clipă că sînt în mintea autorului, încuiat în obsesia lui. Aşa şi cu filmele lui Gray. Diferenţa e că, în cazul lor, această componentă adolescentină de obsesivitate autoclaustrantă coexistă cu controlul lucid al unui artist matur (Gray s-a născut în 1969): e clar (inclusiv din lipsa lui totală de ironie) că nu e detaşat de emoţiile mîzgoase pe care le descrie; în acelaşi timp, e perfect precis în descrierea lor. N-o fi el, deocamdată, un autor important, şi poate că nici nu va fi, dar e unul foarte distinct în cinematograful american de azi. Iar Two Lovers e poate cel mai frumos film al verii.