Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Articole diverse

Asta e: Noul cinema românesc între împotriveală administrativă, poticneală la public şi vrăjeală critică


Alex. Leo Şerban, în dialog cu Valerian Sava

Idei în Dialog, iunie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Alex. Leo Şerban: Dragă Valerian, vremurile sînt sumbre. De unde ne bucuram că noul ministru al Culturii, Theodor Paleologu, dădea semne că vrea să gestioneze sănătos treburile Cinematografiei - după discursul simpatic de la premiile Gopo, cu "pleaşca" noului val etc. -, evenimentele ultimelor săptămîni ne pun pe gînduri. La discuţia organizată de MCC, la care am participat amîndoi, ministrul a părut depăşit de situaţie - care "situaţie" a fost luată în mîini şi în guri, foarte vocal, tocmai de reprezentanţii "vechiului val", cel care nu duce nicăieri, deşi se agită încolo şi-ncoace, steril, cu bani de la CNC! Spune-mi sincer - pentru că eşti unul dintre cei mai activi, şi aş zice chiar tineri, contestatari ai "sistemului nereformat" -, chiar crezi că se mai poate schimba ceva? Îţi mărturisesc că, în ce mă priveşte, sînt sceptic. Mă tem că alde Marius Th. Barna, Ioan Cărmăzan, Adrian Popovici ş.a. - stipendiaţii pe viaţă ai CNC-ului - vor face filme în continuare, la fel de nepăsători la vociferările noastre şi la fel de nepăsătoare, ele, filmele lor, la dezinteresul publicului, al criticii şi al festivalurilor internaţionale.
Valerian Sava: Dragă Leo, tocmai am întrerupt lectura noii tale cărţi, 4 decenii, 3 ani şi 2 luni cu filmul românesc, scoasă la Polirom concomitent cu cea a lui Andrei Gozo, Bunul, răul şi urîtul în cinema; aveam deja în cap nişte idei şi formule comparatiste, mă cuprinsese febrilitatea sintagmatică a unor notaţii; angajasem o pagină de revistă în acest scop; văzusem în paralel noul film al lui Corneliu Porumboiu, Poliţist, adjectiv, care îmi apare nesperat de sus, printre celelalte vîrfuri ale ceea ce numesc fără ezitare Noul Cinema Românesc; chiar îmi spuneam că nu mai contează abisurile contextului, micimile şi monstruozităţile "sistemului", cu care îmi stîlcesc atît de des frazele şi paginile scrise; cînd, iată, a trebuit să intrăm din nou în vertijul la care te referi. Care e neantul absolut. Fiindcă filmele ca atare nu se discută, la o întîlnire cum a fost cea la care am participat împreună. Nimeni nu vrea să ia act pe loc de imaginea cinematografiei schizoide, care rezultă din vizionarea în aceeaşi săptămînă a filmului lui Porumboiu şi a celui al lui Ioan Cărmăzan (O secundă de viaţă). Plus că, spre a rămîne la instrumentarul criticii de film, al criticii de artă într-un dialog public, am avea nevoie de punctele de sprijin numite ontogenia curentelor şi a şcolilor de film moderne şi postmoderne, într-o istorie a filmului universal şi românesc, ca ramuri sau extensii ale criticii de specialitate, nu ale "cărţii de telefon", cum i-ai zis la un moment dat unei anumite cărămizi editoriale. Ar trebui să găsim denominaţii echivalente ale ignoranţei şi imposturii în sferele conexe. Şi atunci care e terenul unei "dezbateri publice"? Căci nici textele Scrisorilor deschise ale cineaştilor valizi şi ale criticilor nonclientaleri n-au fost acceptate ca puncte de plecare, au fost plasate între derizoriu şi atentat la ordinea de stat. Mă întrebi dacă "se mai poate schimba ceva". Nu, nu se poate schimba nimic, în ce-i priveşte pe cei citaţi şi instituţiile aferente. N-ai scris tu, încă din 2002: "poate România va ajunge să facă reformă, dar Biroul, UCIN-ul - jamais!"? M-ai stimulat să public în noiembrie 1999, în Dilema, un biet text intitulat Manifest în catastrofă, "inspirat" nu atît de filmele curente (a urmat un an şi jumătate fără nicio premieră autohtonă), cît de faptul că ajunsesem să constat, să-mi spun şi să spun peste tot că în fruntea acelor instituţii se aflau (cum se află şi azi) persoane "intratabile şi irecuperabile". Cel mai bine ai spus-o însă tot tu, în acel Scenariu miniatural, perfect actual: "Din 1990, Uniunea Scriitorilor este condusă de Dinu Săraru. / Din 1990, Uniunea Artiştilor Plastici este condusă de Sabin Bălaşa (fie iertat! - nota mea). / Din 1990, Uniunea Arhitecţilor este condusă de Anca Petrescu. / Vi se pare scandalos? / Vi se pare absurd? / De ce? / Din 1990, Uniunea Cineaştilor este condusă de Mihnea Gheorghiu...".

A.L.Ş.: Ai fost, în repetate rînduri, "ghimpele din coasta" CNC-ului, UCIN-ului etc., nelăsînd nesancţionat aproape niciun matrapazlîc (cuvîntul, probabil turcesc, se potriveşte!) din balcanica noastră cinematografie... Dincolo de toate apelurile, anchetele, somaţiile, scrisorile deschise ş.a.m.d. pe care le-ai iniţiat, ce crezi că se mai poate face? "Dinozaurii" - termen care nu acoperă toată fauna clientelară, întrucît Barna sau Popovici, de pildă, fac parte din generaţia medie - se consideră, tocmai ei!, "discriminaţi", cer să facă filme în continuare etc. Prin cîţiva reprezentanţi ai lor în Parlament (Sergiu Nicolaescu, Radu F. Alexandru...), promit / ameninţă să schimbe Legea, ceea ce - cu toţii ne dăm seama - ar fi ultimul cui în coşciugul Cinematografiei româneşti. Se pare că sîntem condamnaţi să tîrîm după noi, în trena "noului val", o democratură de inşi netalentaţi care, în oricare altă cinematografie din lume, ar fi marginalizaţi "după merit". Mă întreb: oamenii ăştia care - e limpede - n-au nicio mîndrie, nicio etică, deci nu ar putea fi cine ştie ce afectaţi de nominalizarea lor pe o eventuală "listă a ruşinii", oamenii aceştia, deci, nu ar putea fi sancţionaţi de însuşi Regulamentul de funcţionare a concursurilor CNC? În ancheta de sfîrşit de 2008 din Observator cultural, dacă-ţi aminteşti, propuneam ca eşecurile repetate să fie penalizate: respectivii ar avea libertatea de a face filme cu bani de oriunde poftesc, dar nu de la CNC. Ministerul - în a cărui subordine este această instituţie - nu poate decide în acest caz o "îngheţare" a creditelor în cazul producţiilor neperformante? Nu ştiu - te întreb pe tine, pentru că eşti mult mai cunoscător în astfel de chestiuni...
V.S.: Nimeni nu-i "cunoscător", în neantul ignoranţei înainte descrise. Ce ar trebui să "cunoşti", în faţa unor texte de lege sau de regulament compuse de persoane care n-au tangenţe certe cu zisele materii de studiu, iar în conturarea portretului lor nici licenţele polemicii şi pamfletului nu sînt suficiente, trebuie să apelăm la instrumentarul panopticumului romanesc? Iar ministerul serveşte de 12 ani diverse proiecte de lege la sorgintea cărora se află un fost inginer, un fost ingineraş şi o fostă consilieră agramată, plus, de vreo şase ani, un Regulament de avarie neputincios. Totul în sucul propriu expirat al unor funcţionari de formaţie jurişti, cărora pare să le fi fost extirpat din memorie abecedarul milenar al jurisprudenţei. Ei ocupîndu-se de orice altceva - cum ar fi procentajele taxărilor, sursele de finanţare, recte nu ştiu ce grilă fixă cu note pentru compartimentele de lucru ş.a.m.d. - şi ferindu-se ca de foc de nucleul şi motorul oricărei legislaţii. Adică de problema Puterii din branşă: căile (noi) şi criteriile (valorice) de alegere sau numire, componenţa şi prerogativele organismelor directoare, executive şi de lucru, reglarea diferendelor, întru asigurarea autonomiei lor funcţionale etc. Dacă mă somezi, cerîndu-mi soluţii concrete, ştii ce-ar trebui să facă Theodor Paleologu, dacă ar putea şi ar vrea să fie un mare reformator? Că unul mic sau mijlociu nu sînt de conceput (n-au fost niciodată) în România (vezi Mona Muscă, a cărei prestaţie ministerială am rezumat-o în distihul "liste / sferto-reformiste"). După ce ar (re)citi Istoria civilizaţiei române moderne a lui Eugen Lovinescu, la care făceam trimitere într-o Scrisoare deschisă personală din 5 ianuarie 2009, din care ar prelua regula mersului împotriva curentului şi a reformelor de sus în jos, ar urma exemplul lesnicios al lui Răzvan Theodorescu, care a desfiinţat "Colegiul Consultativ" condus de Sergiu Nicolaescu, după al doilea concurs fraudat la CNC, în 2003. Ar face astfel un prim pas, destituind (cu mult mai multe argumente în 2009) directorul general ultracompromis şi Consiliul de Administraţie descalificat (poate ar ajuta şi mărturia cîte unui fost membru a unei comisii de selecţie, care a trebuit să alunge de la uşă concurentul cu un plic masiv de bani - unul dintre cei citaţi de tine mai sus). Ministrul ar întreprinde apoi gestul mai dificil şi temerar (că doar nu-i pesedist, ca predecesorul): ar numi un Colegiu Director Provizoriu, compus din semnatarii singurelor proiecte de reformă puse pe hîrtie şi coerente (că doar trăim într-o societate a competiţiei deschise!): cei 22 de regizori, producători, scenarişti şi actori (plus Cristian Mungiu, cu care ei s-au solidarizat, fac 23), plus cei 8 critici, istorici şi publicişti de specialitate. Ar rezulta exact numărul impar de 31 membri ai unui organism împuternicit să gireze jumătate de an treburile curente (alegîndu-şi un Comitet Executiv), dispunînd totodată auditul critic al rezultatelor din ultimii ani ale actualelor acte normative şi elaborarea proiectelor unei Legi Organice şi a Regulamentului aferent (compatibile cu normele europene, sfidate orwellian de cele în vigoare). Iar ministrul ar supune întreg pachetul discuţiei unui Simpozion Naţional care, desfăşurat în una din sălile ronde ale Parlamentului, ar putea mobiliza ulterior cvorumul şi majoritatea de voturi necesare unei refondări instituţionale a cinematografiei.

A.L.Ş.: Nu putem decît să visăm, vorba francezului. Dar cred că, deja, am vorbit prea mult despre "problemele administrative" (pe care, din păcate, nu avem "îndrituirea" să le rezolvăm noi, oricîte bune idei am avea; îţi semnalez şi dosarul foarte convingător făcut de Răzvan Brăileanu în revista 22) şi prea puţin, spre deloc, de însăşi substanţa cinematografului nostru (care "nu există", scriam eu în '93... deloc "vizionar", cum se poate vedea!). Adică, ştim cu toţii - noi, criticii, dar şi o parte, mai fină, a publicului - cum "aşa nu" (care sînt anti-modelele absolute; n-o să-i amintim încă o dată, că nu merită), dar avem oare, noi criticii, un standard comun atunci cînd judecăm "aşa da"-urile? E clar că nu sîntem cu toţii pe aceeaşi lungime de undă atunci cînd receptăm frecvenţele "noului cinema românesc" - unii nu au aceleaşi aşteptări, ca atare nici aceleaşi bucurii etc. -, dar poate că n-ar strica o incursiune în propria noastră breaslă (atît de marginalizată, altfel) pentru a detecta şi discerne - dincolo de simpatii sau antipatii personale - feedback-urile corecte şi coerente de cele confuze şi incongruente.
V.S.: Mă tem că "visul", cum zici, va fi fost deja spulberat, cînd acest text va fi apărut. Dar cărţile semnate de tine şi de Gorzo, de la lectura întreruptă a cărora am pornit, vor rămîne. Nu doar "corecte şi coerente", dar şi active. Cum a fost şi este prezenţa voastră în (eu îl scriu cu majuscule introductive) Noul Cinema Românesc. Încă din start, adică din 2001, cînd tu ai scris că Marfa şi banii "inaugurează o nouă direcţie", iar Andrei Gorzo a notat în Dilema că eu aş fi exclamat după vizionarea în avanpremieră de la Cinema Eforie că ar fi "un film providenţial". Tot atunci, în 2001, tu înfiinţînd şi botezînd parafrastic, în Observator Cultural, echipa "Cei 5 care au speriat restul", incluzîndu-i pe Mihai Chirilov şi Laurenţiu Brătan. Noi n-am vrut "să speriem restul" (cei ce zic "nu critic pe cei de la care iau banii"), dar "restul" s-a speriat singur, pe loc, manifest şi din ce în ce mai agresiv (tu demisionaseşi din UCIN, Eugenia Vodă se recuzase din Birou, eu urma să fiu "radiat"). În acelaşi an inaugural 2001, Mihai Chirilov, care va fi în anul imediat următor cofondator cu Tudor Giurgiu al TIFF-ului clujean, a făcut o selecţie faimoasă la Festivalul Filmului Britanic. Atunci, sincron în reacţii cu tine, dar separat, neconcertat, am titrat un articol Un festival de autor şi o breaslă de precupeţe. Atunci s-a produs implicit o polarizare în critica de film, sincronă (îmi place cuvîntul şi-l repet, mai ales că l-am citat înainte pe Lovinescu), perfect sincronă şi similară cu ceea ce începuse să se întîmple printre regizori, cu ivirea firavă - fiindcă era un singur film, complet izolat şi detestat în context - a Noului Val. Tu îl scrii tot fără verzale şi ai motive, fiindcă abia în toamna lui 2002 au apărut Occident al lui Mungiu şi Furia lui Radu Muntean, pentru ca în 2003 "valul" să fie deja "mort" (am pus cuvîntul într-un titlu), din vina "sistemului", spre a învia abia în 2005, cu... Moartea domnului Lăzărescu, care a fost omorît în 2006, la mereu criminalele Premii UCIN (în recidivă, după mutarea în 2002 de pe locul 1 pe 15 a filmului lui Cristi Puiu şi subclasarea în 2003 a Occident-ului). Fac acest istoric nu de dragul lui, ci pentru că mi-ar place să inversăm puţin rolurile, la expierea inevitabilă a numărului de semne al acestor două pagini. Adică să-ţi pun eu o întrebare sau două-trei şi tu să ai ultimul cuvînt. Dacă ne gîndim cum au apărut şi care au fost relaţiile intestine ale principalelor mişcări reformatoare occidentale de după război, Neorealismul Italian, Noul Val Francez şi Noul Film German, cum îţi explici că - din 2003, cînd cu cei 15+15=30 iniţiatori şi cosemnatari ai unei Scrisori deschise prezentate la Clubul Prometheus, pînă în 2009, cînd cei 22+inspiratorul lor Cristian Mungiu=23 au semnat ultima Scrisoare deschisă -, niciodată n-a existat un minimal gest public de solicitudine şi cooptare în reciprocitate, către (din nou verzale!) Noua Critică, din partea tinerilor cineaşti instituţionalizaţi în ACRO? Care e diferenţa, în acest plan şi în perspectiva elaborării unei strategii fiabile, dintre cei susţinuţi cvasipartizan de noi, pe de o parte, şi, pe de altă parte, un Sergiu Nicolaescu, care, la o emisiunea a lui Stelian Tănase de pe Realitatea TV din luna mai 2009, a precizat ritos că, în Regulamentul planificat de el să însoţească o Lege tot de el (re)moşită, criticii nu vor mai trebui să fac parte deloc din comisiile de selecţie de la CNC ("ei avînd alte treburi"), proiectele urmînd să fie ierarhizate, prin rotaţie, de realizatorii înşişi, întîi şi-ntîi fiind pomeniţi actorii?! Te implor, dă-mi o explicaţie la timpul prezent, a racolării tinerilor, în acelaşi numitor comun al opacităţii refractare faţă de critică şi faţă de critici, o explicaţie care s-o contrazică pe cea istoricistă, dată de mine: că e acelaşi handicap cultural al artizanilor din prima jumătate a secolului trecut, agravat şi perpetuat din deceniile dictaturii.

A.L.Ş.: Dragă Valerian, mă tem că ai dreptate... Dacă ar fi după mine, aş pune în juriile de scenariu numai critici de film (minus eu, fireşte, pentru că se ştie că nu-mi place să citesc scenarii)! Dacă ar fi după mine (şi aş fi ministrul Culturii), mi-aş lua consilieri numai critici de film (eu am refuzat să fac parte dintr-un soi de comisie ministerială...). Iar motivul nu trebuie căutat prea departe: numai criticii pot fi obiectivi atunci cînd judecă un proiect pentru că numai ei au tot interesul să vadă filme bune!
Nu ştiu de ce cred oamenii din cinema că sîntem masochişti... că am vrea să vedem filme proaste... Recunosc că e mai uşor să scrii "de rău", desfiinţînd un film, şi poate fi mai savuros; dar - să ne-nţelegem: critica (de orice tip) este în primul rînd o formă de
admiraţie. Vezi sau asculţi sau citeşti ceva ce te-a bucurat şi simţi nevoia de a împărtăşi acea bucurie - asta este critica, în sensul ei originar! Că, uneori, e nevoie să mai şi "veştejeşti" - cum se spune în popor, cu un verb care mie-mi place mult -, asta e, n-ai ce-i face: există şi pagube colaterale ale acestei meserii. Şi cred că proasta părere a multor regizori (şi mai vechi, şi mai noi) faţă de această breaslă a noastră vine din - cum spuneai - acel "handicap cultural" (asta e, sîntem o cultură tînără cu un cinema şi mai tînăr, care n-a fost niciodată considerat ca făcînd parte, de drept, din "artele majore"...), dar şi dintr-o, hai s-o spunem pe-a dreaptă, proastă creştere - văzută şi descrisă şi de Dan C. Mihăilescu printre scriitori. Pentru mulţi artişti, criticul e bun numai atunci cînd laudă; dacă se-ntîmplă să mai şi critice, devine automat un idiot. (Asta am spus-o de atîtea ori încît am senzaţia că fac playback!)
Dar trebuie să spun că şi noi, criticii, sîntem uneori prea chichiricioşi. Unii nu se entuziasmează deloc, fac gura pungă în faţa unor reuşite incontestabile - sau le caută, musai, nod în papură, atunci cînd este evident că suma calităţilor este mai mare decît suma defectelor... Sau scriu, dimpotrivă, "de bine" despre nişte catastrofe. În aceste cazuri nu doar credibilitatea criticului X este în cauză, ci a întregii bresle. Din păcate.
Dar nu vreau să am "ultimul cuvînt", mai ales că sînt gazdă! Aşa că - încă o întrebare pentru tine: Crezi că e bine să existe o solidaritate de breaslă printre critici, în ciuda acestor "defecţiuni"?

V.S.: O solidaritate fără nostalgia comasării! Şi liberă de filistinismul celor care nu înţeleg că "axis mundi" e în acest domeniu caracterul, dar uneori sub aspectul paradoxal al aparenţei contrare. Fără asumarea acestui risc, nu există critică, ci doar gazetărie nombrilistă şi fripturism. E fatal să fie văzută viceversa "polarizarea" care s-a produs în 2001, necesară şi productivă, dar în parte impusă şi agravată de agresiunile la care m-am referit, din nefericire în recidivă la zi.



 Toate articolele despre Articole diverse
Spacer Spacer