Domnule ministru Theodor Paleologu,
Subsemnatul Valerian Sava recurg la calea unei scrisori deschise, din primul moment al instalării dumneavoastră ca ministru al Culturii, adresîndu-vă felicitările şi urările cuvenite, pentru învestitură şi cu prilejul Anului Nou, avînd eu totodată două motivaţii aparte pentru acest demers precipitat.
Mai întîi, la fel am procedat, chiar dacă pe căi diferite, la începutul mandatelor predecesorilor dumneavoastră de după anul 2000. În speţă, de cînd şi-a anunţat apariţia, în condiţii dramatice, Noul Val de realizatori din cinematografia română (excepţie a făcut ocupantul scaunului de ministru al Culturii care a întrerupt mandatul doamnei Mona Muscă în 2005, şi era prea evident că nu merita un atare demers).
Al doilea motiv este mai imperios. Am avut privilegiul de a-l cunoaşte pe regretatul dumneavoastră părinte, Alexandru Paleologu, încă din anii Clubului criticii de la fostul ACIN, unde, ca şi alţi intelectuali de elită care ne-au onorat invitaţia, precum un Andrei Pleşu, tatăl dumneavoastră "a contribuit la"... suspendarea de către complicii culturnicilor a acelei instanţe a nonconformiştilor din anii '70-'80. N-a fost o cunoştinţă întîmplătoare, de vreme ce, în 1999, Alexandru Paleologu a scris ampla notă de pe coperta ultimă a Istoriei critice a filmului românesc contemporan (1), după ce, în 1997, coprezidase întrunirea de reinstituire a denumirii istorice a organismului cinematografiei publice, Oficiul Naţional Cinematografic (ONC). Pe acesta îl suprimaseră prima dată proletcultiştii sovietizaţi, în 1948, şi urma să fie scos de pe firmament a doua oară, în 2000-2001, de către regimul restauraţiei mediocrate, care a reimpus "Centrul" postceauşist (CNC 2, prorogat din nefericire şi după anul 2004).
Aşa se explică în mare parte de ce acea întrunire din 1997 n-a fost să fie "întronarea unei domnii a cărţii în cinematografia română", cum ne-am iluzionat ad hoc (s-a lansat atunci cel mai valoros op filmologic autohton, acela al fondatorului veritabil al ONC-ului, în 1938-1941, Ion I. Cantacuzino - rimă în calendarul nobleţei cinematografului românesc, deschis de Mihail Văcărescu-Claymoor şi din care nu lipsesc nici numele unor Al. Rosetti sau Tudor Vianu).
Domnule ministru, fiindcă ştiu că sînteţi în relaţii de comunicare cu unii cineaşti, nu mă îndoiesc că realizaţi anvergura provocărilor cărora urmează să le faceţi faţă, în ceea ce priveşte cinematografia, introdusă din 2001 în arealul de competenţă al ministerului pe care-l conduceţi. Asta pentru că nu-mi imaginez că v-aţi putea limita, ca Răzvan Theodorescu, la "funcţiile de «coordonare» şi «reglementare»", cum indicase din capul locului predecesorul dumneavoastră, adică la "un rol decorativ, de grefier al dezastrului", cum i-am scris în ianuarie 2001 (eram încă în hiatusul de un an şi jumătate al premierelor cu filme româneşti). Nu-mi pot închipui nici că veţi recurge la "liste sferto-reformiste", ca doamna Mona Muscă, spre a nu mai vorbi de Adrian Iorgulescu, "al cărui liberalism se reduce la deviza mînă liberă mafiei!" (din nou o paranteză: poate dna Mona Muscă ar fi făcut mai mult dacă nu s-ar fi pliat mecanic pe algoritmul politic, pasînd automat un proiect pentru primele 15 articole dintr-o virtuală altă Lege a Cinematografiei unui secretar de stat incompetent şi de rea-credinţă, recte unei proverbiale consiliere agramate din mafia aferentă).
Domnule Paleologu, poate nu ştiţi totuşi că, pînă la dumneavoastră, cuvîntul reformă a fost prohibit la Ministerul Culturii şi, cu atît mai mult, la "Centrul Naţional" din subordine. Aveţi în faţă şansa pionierului care introduce această vocabulă de trei silabe în dicţionarul de resort, în acceptul unei reforme sistemice, refondatoare, nu al unui simulacru, nu al unor paliative. Apropo de ultimul dumneavoastră predecesor: a trebuit să pun în titlul unui articol sintagma "platforma ministerială a antireformei". A fost, în ultimii doi ani, suportul politic pentru "platforma ideologică a incompetenţei şi corupţiei", compusă implicit şi explicit de către mult mai limbutul director general instalat la CNC, printr-un concurs trucat din toamna lui 2006 - Eugen Şerbănescu. Numele generic al acestuia din urmă a putut sugera titlul unui articol trimis zilele trecute unui cotidian, cu precauţia ghilimelelor şi a parantezei, pornind de la enunţurile unor tineri colegi din Noua Critică: (de-sub)-Eugen-%C4%B9%C2%9Eerbanescu-inamovibil-la-CNC*articleID_21073-articles_details.html">"«Gunoiul» (de sub) Eugen Şerbănescu, inamovibil la CNC?".
În fine, ultimul lucru pe care ţin să vi-l împărtăşesc, în această succintă adresare introductivă la care mă obligă experienţele incomode ale trecutului apropiat, e premoniţia că, în opera de reformă legislativă şi instituţională restantă de 19 ani, riscaţi să vă întîlniţi cu o lege nescrisă, dar mereu în funcţie. Este legea paradoxală a reformelor la români la care se referea Eugen Lovinescu în Istoria civilizaţiei române moderne, "lege" potrivit căreia, la noi, unica şansă a reformelor cardinale este aceea ca ele să se realizeze de sus în jos, nu numai împotriva curentului dominant, dar întru cîtva şi în pofida dispoziţiei de moment a beneficiarilor. Este dispoziţia de scepticism şi de lehamite în care predecesorii dumneavoastră şi complicii lor fripturişti de pe la UCIN şi UARF, persecutori din faşă ai Noului Cinema Românesc, au reuşit, din păcate, să-i aducă - în acest plan - pe unii reprezentanţi altminteri eminenţi ai prodigioasei generaţii tinere din cinematografia română. Mă tem că nu veţi avea prea multe ajutoare în opera pentru care sînteţi predestinat.
Cu urări de succes,
Valerian Sava
5 ianuarie 2009