Privind înapoi cu tandreţe - Amintiri din Epoca de Aur

În Tovarăşi, frumoasă e viaţa!, episodul întâi al Amintirilor din Epoca de Aur, personajul colectiv este lumea românească absolut exotică, cu "legende urbane" (despre activişti zeloşi sau politruci aflaţi în vizită de lucru, despre miliţieni lacomi sau fotografi oficiali) care se întâmplau în România "Epocii de Aur". Caz rar întâlnit în cinematografia noastră post-1990 (doar în E pericoloso sporgersi, Occident şi Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii), exoticul românesc politic şi social, adesea aberant, e transfigurat aici într-o zonă eternă, universal umană.

Dacă am ţine cu tot dinadinsul să căutăm Amintirilor... vecinătăţi în zona world cinema - nu atât stilistice, cât mai cu seamă ca tip de atmosferă - ar merita, poate, să (re)vizităm câteva antologice filme cehe din anii '70-'90. În Ciocârlii pe sârmă, Sătucul meu drag, în Iubirile unei blonde, Balul pompierilor, Asul de pică şi Kolya amintirile din "Epoca de Aur" (ce nu se limitează doar la perioada ceauşistă) erau povestite - cu aceeaşi incredibilă delicateţe - la timpul prezent, din interiorul sistemului. O anume bonomie (inteligentă, nu tâmpă şi nătângă) aveam să regăsim, ceva mai recent, în filmul croat al lui Vinko Bresnan, Duhul mareşalului Tito, dar şi în filmul german al lui Wolfgang Becker, Good Bye Lenin!. Mungiu povesteşte - din afara sistemului - despre o perioadă a "hibernării călduţe" (următoare "obsedantului deceniu" şi perioadei marilor prigoane ante-ceauşiste), dar fără ostentaţie şi pompă.

Descendenţa sigură din duioşia umorului ceh (Menzel, Forman, Sverak) ne transpune parcă dintr-o lume ce "simte enorm şi vede monstruos" într-o lume în care "timpul mai are încă răbdare cu oamenii". Ce departe suntem de genul de umor bulevardier din seria B.D.-urilor şi a altora asemenea (infinit mai triviale, în zilele noastre), dar mai ales de grotescul sordid, declamator şi revanşard al filmelor "de actualitate" realizate (ce-i drept, la alte cote cinematografice) de un Lucian Pintilie sau Mircea Daneliuc!...

Astfel, nu mai este o surpriză nici extrem de inspirata alegere a interpreţilor (mari şi mici, profesionişti şi neprofesionişti) din Amintiri..., nici ritmul dinamic şi - pe alocuri - exploziv al scriiturii şi nici farmecul subiectelor ca atare. Cu totul neobişnuită şi reconfortantă este însă punerea lor în pagină, nuanţarea umorului hâtru, restaurator şi - nota bene - de bun simţ.

Filmul "episodic şi colectiv" regizat de Hanno Höfer, Răzvan Mărculescu, Ioana Uricaru, Constantin Popescu şi scris de Cristian Mungiu (care este şi co-producător) ne trimite cert spre un tip de cinema luminos, insolit şi proaspăt ca mijloace de expresie. El a fost anunţat încă din filmele de studenţie ale colectivului de realizatori, scurt-metrajele "noului val" din ultimii ani: Zapping, Corul pompierilor, Ajutoare umanitare sau Pe aripile vinului ş.a. De aceea, acest eveniment atipic pentru cinematografia (şi chiar cultura) autohtonă se cuvine remarcat şi savurat din plin. Mai rar să afli la un cineast atâta pasiune în acţiune - pentru filmul ca poveste, pentru filmul ca "apel la memorie" (gen Amarcord) - necontaminată umoral şi politic.

Se spune că atunci când te gândeşti la trecut devii mai bun. Mulţi strâmbă din nas când aud asta. Cristian Mungiu se numără, cu siguranţă, printre cei care regândesc - critic - trecutul "de aur" şi cred cu tărie că este nevoie să te desparţi de el râzând. Dacă ne-am săturat de perpetuarea necontenită a derizoriului din repertoriul sălilor de cinema, confesiunile şi amintirile lui despre "Epoca de Aur" sunt o binevenită oază de frumuseţe, de eleganţă cinematografică şi - last, but not least - umor de foarte bună calitate.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.