Salutări de la Lehliu - Acasă la tata

Există o Românie efervescentă, agitată de criza politică permanentă, de criza economică cvasipermanentă, de criza morală, umană, educaţională, o Românie sufocată de Uniunea Europeană, de fast food, de telefoane mobile cu manea pe post de sonerie, de vila din Pipera sau vacanţa în Antalya, de modelul Louis Vuitton din sezonul ăsta, de cristalele Swarovsky şi reality-showuri. Sub / pe lângă / alături de România asta, există o alta, tăcută, resemnată, liniştită, neştiută. România generaţiei pierdute, a celor care aveau la Revoluţie 40 - 50 de ani, îşi trăiseră tinereţea în comunism, marcaţi de lipsuri şi frustrări şi care n-au ştiut cum să se adapteze capitalismului sălbatic postrevoluţionar astfel că viaţa lor s-a rezumat la supravieţuire. România celor care îşi fac cartofi prăjiţi în bucătăria cu muşama de la etajul al zecelea. România tinerilor fără repere care confundă sexul cu dragostea şi o relaţie stabilă, cu mariajul. România fără reflectoare, fără glamour, fără tragedii de ora cinci. România de mijloc, a non-extremelor. România celor a căror viaţă se reduce la ei înşişi. România normalităţii. Asta e România lui Mimi Brănescu.

Dramaturgul are două calităţi: a identificat o zonă socială "virgină" pentru scriitori şi are replică. Brănescu este ceea ce americanii numesc dialoghist, cel răspunzător de înţelepciunea, umorul şi spontaneitatea personajelor marca Hollywood (orice peliculă americană este digerabilă datorită dialogurilor). Textele lui Brănescu nu pretind că au miza majoră absolută (care va fi fiind aceea...), nici vreo estetică avangardistă, dar sunt focusate în socialul nespectaculos, în cotidian şi bine scrise, cu atenţie la structură, personaje şi limbaj. Naturaleţea vorbirii, cuvintele care "sună" bine în gura personajelor, replica vânoasă, firească, acestea sunt atuurile lui Mimi Brănescu.

Acasă la tata este unul din textele sale reuşite, unde "acasă" e Teatrul Act şi "tata" e Marcel Iureş. Actul i-a consacrat tânărului scriitor un program de trei piese, aceasta fiind ultima parte a trilogiei (după Flori, fete, filme sau băieţi montat de Vlad Massaci şi Dumnezeul de a doua zi montat de Claudiu Goga). Sub regia inteligentă, sigură şi discretă a lui Alexandru Dabija (calităţi de excepţie ale regizorului, singular în peisajul teatral românesc din punctul ăsta de vedere), actorii scot din uitare lumea din Lehliu, poate nu atât de savuroasă cum ne-o aminteam, dar vie. Capitalismul a ajuns şi în Lehliu, la fel şi uitarea. Cei rămaşi acasă se mulţumesc să supravieţuiască, visând neştiut la ce ar fi putut face dacă... Cei plecaţi par să fi reuşit în viaţă, ca o răzbunare, în numele celor rămaşi. Eşecul e individual, reuşita e comună. Doar că viaţa e la fel peste tot şi "a reuşi" sau "a rata" sunt noţiuni care ţin nu de spaţiul exterior, ci de cel interior. Mimi Brănescu scrie despre lucrurile simple care ne alcătuiesc viaţa: despre cum iubim pe cel care nu ne iubeşte şi cum ne iubeşte cel pe care nu-l iubim (eterna alergare în cerc), despre relaţii versus dragoste, despre căsnicie şi frica de ea, despre copii (când, câţi şi mai ales dacă), despre moarte şi (ne)uitare, despre viaţa cea de toate zilele a celor ne-speciali cu orice preţ: ne-cool, ne-trendy, ne-fancy, ne-cocalari, ne-piţipoance. Piesele lui Brănescu trag cortina de pe normalitatea existenţei şi pun stop goanei după senzaţional.

În Acasă la tata autorul operează cu tipologii, dar fiecare personaj-tip sau situaţie-tip are mai multe reflexii. Nimeni nu este atât de fericit pe cât pare, dar nici atât de nefericit. Cariera de Bucureşti nu este atât de strălucită pe cât se vede de la Lehliu, iar familia rustică are şi ea dramele ei. Viaţa este la fel peste tot în piesele lui Brănescu, are şi bune, şi rele, iubire, frustrări, compromisuri, resemnare, dar merge mai departe. Scriitorul dezvăluie într-un comic sănătos, dar discret, o felie de existenţă necosmetizată, excelent desenată de actori.

Acasă la tata este România simplă de astăzi, pe care Mimi Brănescu & company o spală cu detergentul care revigorează culorile. Poate aşa o mai văd şi alţii.