Shot după shot
Ilustraţie academică vie a termenului de workaholic, Joe Gideon (Roy Scheider) orchestrează selecţia de dansatori şi coregrafia unui spectacol de Broadway, post-producţia tipic hollywoodiană, adică depăşită de termene, a unui material despre stand-up comedy şi conducerea unui teatru. Ritmul ameţitor al scenei se distilează în spatele cortinei, unde propriul spectacol scapă din frâie. Porţii halucinante de Vivaldi, medicamente, ţigări şi sex racordează propria viaţă la un sistem în degradare. Prăbuşirea în spirală atinge permanent aceeaşi raţie de halucinogene, pe măsură ce coboară tot mai adânc spre inevitabilul final: masa de operaţie. Flirtul permanent cu şarmantul înger al morţii, Angelique (Jessica Lange), dezbracă de costum şi sclipici existenţa lui Joe, pentru ca în final butaforia, machiajul şi costumele să monteze un spectaculos adio adresat persoanelor cu care şi-a încrucişat la un moment dat calea.
Sunetul ca personaj
Ritmul peliculei este impus invariabil de sunet. Cadenţa imprimată de scena desprinderii de intim, duş-Visine-Dexedrine, plonjează într-un Vivaldi ascultat la casetofon, deci în sfera diegetică. Repetiţiile epuizante ale dansatorilor inundă cu material sonor biografia, în căutarea unor coordonate relevante. Estomparea contururilor destinului pe care îl izbesc de ecran vine tocmai din încrâncenarea nodurilor muzicale. Faptul că episoadele revin sau se reconstruiesc într-un spaţiu dedicat în sine spectacolului şi sunetului trişează cu spectatorul, întocmai cum personajul principal încearcă să trişeze cu viaţa personală. Indiciile vin dinspre rafinata ciocnire dintre sunetul diegetic cu cel non-diegetic. Muzica lui Vivaldi ce răzbate din casetofon sufocă zgomotele aceluiaşi spaţiu, stropii de apă sau pastilele ciocnite de flacon, care reverberează doar în timpanul spectatorului. Paşii pe podeaua de antrenament se îmbină însă cu indicaţiile regizorale şi fondul muzical al spectacolului repetat. Pe măsură ce identificăm manipularea abilă cu care sunetul însoţeşte episoadele de flashback, graficul muzical trasează o nuanţare permanentă a pulsului auditiv. Abilitatea cu care sunt disipate episoadele vizuale izolate potenţează o relaţie complementară dintre imagine şi sunet, ce îl plasează pe acesta din urmă în postura de personaj / extensie a lui Joe.
I think I'm gonna die!
Cinismul lumii spectacolului, care îi evaluează în dolari chiar eventualul deces, este contrabalansat de nebunia fermecătoare a scenei. Fărâme ale acesteia invadează şi rezerva de spital, în care deja diagnosticatul cardiac Joe aduce şampania, starletele şi inconştienţa artistului. Cohortei absolut obligatorie de amante, dar şi de fostă-soţie şi fiică, i se alătură figura tenebroasă a morţii-femeie. O încheiere, în ritmul nebun întreţinut permanent, nu poate să traducă decât varianta tulburător vizionară a lui Fosse, de a pune în scenă spectacolul final. Delirul de Broadway, considerat de mulţi supralicitat, închide capitolul Joe Gideon în zgomot de premieră şi în paşii de step ai figurilor feminine importante. Din această perspectivă, Angelique se transfigurează în lumina de la capătul scenei, al cărui refren transpune pe portativ obsedanta concluzie: I think I'm gonna die...