Acest inspirat logo, The Short Must Go On, nu este invenţia organizatorilor festivalului de la Trieste. Lor le aparţine, însă, iniţiativa de a declanşa, în fiecare an, un concurs printre tinerii cinefili, stârniţi să găsească o sintagmă potrivită scurtmetrajului, piesa de rezistenţă a festivalului. În 2009, o jună triestină, Maria Grazia Sorano, a propus fericita deviză şi a câştigat.
Astfel de idei fac din micul Maremetraggio (Trieste, 9 zile dintr-un an, mai exact, de la începutul lunii lui cuptor) un loc de întâlnire privilegiat, convivial şi simpatic, al celor care crează sau doar iubesc filmul de scurtmetraj, al amatorilor de descoperiri, aşa cum sunt şi neobositele amfitrioane Maddalena Mayneri şi Chiara Valenti Omero din a căror pasiune şi ambiţie s-a născut, cu zece ani în urmă, manifestarea. A trecut şi pe aici criza, fără a afecta, ca să spun aşa, structura de rezistenţă. Au fost alese multe filme în principala secţiune competitivă, cea care dă şi numele festivalului, Maremetraggio, printre cele 82 de titluri aflându-se şi deţinătorul Ursului de Aur 2008, O zi bună de plajă, al lui Bogdan Mustaţă, după un scenariu de Cătălin Mitulescu.
Marele Premiu (10.000 de euro) a revenit islandezului Runar Runarsson pentru Smafuglar (2 porumbei), o ultimă noapte a inocenţei, când vârsta adultă, cu opţiunile ei, bate la uşă. Filmul este cunoscut cinefililor români, a fost inclus în Next-ul din acest an (ar fi fost greu să scape ochiului selecţionerului Andrei Gorzo), unde a şi obţinut Premiul Cristian Nemescu. În secţiunea CEI (de la Central European Initiative, organism de cooperare în zona ţărilor din Europa Centrală şi de Est) a concurat un alt scurtmetraj românesc, Bric Brac, al lui Gabriel Achim (prezent la festival). Invitată în juriul secţiunii, criticul şi istoricul Manuela Cernat a prezentat opţiunea echipei din care a făcut parte, filmul Tour de Simonyi Balazs (Ungaria) drept "un discurs vesel despre condiţia umană a vârstei a treia".
Festivalul pare că vrea să implice întreaga suflare triestină, dacă ţinem seama că elevii oraşului (din şcolile elementare şi medii), cei cărora de mici le dă târcoale demonul cinematografului, au la dispoziţie secţiunea Corallino, pentru a-şi pune la treabă talentul. Dar, aşa cum ştim, nu toţi creatorii rămân o viaţă la scurtmetraj. Celor care au stabilit structura festivalului li s-a părut firesc să ţină seama de pasul următor, primul lungmetraj, secţiunea cu nume atât de frumos, Ippocampo (Căluţul de mare), fiind dedicată, însă, numai debuturilor italiene. În afara celor cunoscute, cum ar fi Mar nero de Federico Bondi, care a adus-o la Trieste pe Dorotheea Petre, sau Machan, de Uberto Pasolini, am descoperit altele demne de tot interesul: dulce-amarul Quel' estate / Vara aceea, de Guendalina Zampani (Marele premiu pentru Opera prima), Un altro pianeta / O altă planetă de Stefano Tumolini sau Il primo giorno d'inverno / Prima zi de iarnă al lui Mirko Locatelli, două povestiri melancolice despre singurătatea cea de toate zilele.
Am lăsat special la urmă întâlnirea cu Marco Pontecorvo (fiul celebrului Gillo Pontecorvo) întâlnit, de altfel, chiar în ultima seară a festivalului, după ce un juriu special îi acordase Premiul criticii pentru Parada, un emoţionant film despre copiii străzii din Bucureşti, educaţi de un om inimos să devină, pentru scurt timp, artişti de circ pe cont propriu. Ştiam că Marco încercase să obţină un sprijin chiar la noi, în România ("a fost o călătorie intensă, dar crudă") nu a reuşit, uite, însă, că nu s-a lăsat. Şi-a făcut filmul ("visul meu") aşa cum a vrut, "... fără să se termine rău, dar nici cu happy end".