Dacă viaţa mea ar fi o oglindă cu două feţe, una ar trimite spre filmele de arte marţiale produse de fraţii Shaw în anii ‘70 şi alta spre westernurile italiene. În realitate, aceste două genuri s-au influenţat reciproc, folosind adeseori intrigi, imagini şi planuri similare... şi uneori aceleaşi muzici!
Iar ceea ce face autorul rândurilor de mai sus, Quentin Tarantino, în Kill Bill este o ilustrare a acestora. Volumele 1 şi 2 se privesc în oglindă, numai că dintr-o parte în cealaltă a oglinzii mişcările apar defazate în timp, încetinite sau grăbite în funcţie de direcţie. Kill Bill, Vol. 1 era alert, isteric, colorat, cu un David Carradine aproape inexistent (vorbea din off), Kill Bill, Vol. 2 pune substanţă psihologică în şi între evenimente (inclusiv în cele reluate de dincolo), înmoaie culorile spre culorile pământului şi, în plus, îl pune pe David Carradine în centrul lumii.
Cele două părţi ar trebui văzute împreună. Asta a şi fost dorinţa lui Tarantino care a cerut la Cannes o proiecţie publică, în ultima zi a festivalului, cu amândouă volumele. Acestea sunt ca Yin-ul şi Yang-ul, ca focul şi pământul. Se completează fără să se excludă.
Această a doua parte debutează cu un fals flashback, momentul măcelului din biserică. Este redat în alb-negru, cu micile evenimente care l-au precedat, inclusiv cu evenimentul aproape istoric al întâlnirii Miresei cu Bill, în faţa bisericii. Este secvenţa care justifică această a doua parte, evenimentul central de la care a pornit totul.
Dar Volumul 2 e mult mai liniştit şi mai paşnic, în ciuda câtorva momente antologice de confruntare (cum e cea dintre Uma Thurman şi Darryl Hannah). Mireasa înaintează calm spre Bill şi chiar îl reîntâlneşte. Finalul filmului justifică pe deplin vărsarea de sânge care i-a oripilat pe unii, Kill Bill devenind astfel una dintre cele mai intrigante şi mai iconoclaste opere despre maternitate.
Tarantino dă impresia că s-ar justifica într-o secvenţă pentru violenţa de care a tot fost acuzat. Într-o atmosferă pseudocasnică, pe muchie, Bill o pune pe fetiţa Miresei să povestească cum a ucis din greşeală un peştişor, la modul “l-am scos din acvariu şi am călcat pe el fără să vreau”. Mi se pare o secvenţă mult mai dură decât râurile de sânge din prima parte, pentru că violenţa e doar sugerată şi pentru că ne dă de înţeles că violenţa există în germene în fiecare, încă de mici.
Toţi eroii dau impresia în Kill Bill că sunt conştienţi că fac un mare film, că sar dintr-o scenă antologică într-alta. De aici (plus influenţele cinematografice) o anume senzaţie de derealizare. Eroii nu sunt oameni, ci efigii, iconuri. Au răsuflarea îngheţată a geniilor.