My Beautiful Romania - Dacia, dragostea mea

A avut loc premiera lungmetrajului documentar My Beautiful Dacia/ Dacia, dragostea mea (coproducţie Spania - România, 2009), scris şi regizat de Julio Soto şi Ştefan Constantinescu; prima proiecţie bucureşteană fusese precedată de o avanpremieră în cadrul Festivalului Internaţional de Film Documentar Astra 2009, de la Sibiu. Deşi în cursul lunii noiembrie filmul nu rulează decît în două săli din Capitală (Noul Cinematograf al Regizorului Român, din incinta Muzeului Ţăranului Român, şi Sala "Elvira Popescu" a Institutului Francez), raritatea alarmantă a documentarelor (nu doar autohtone) care reuşesc să pătrundă în circuitul cinematografic de la noi mă obligă să semnalez acest eveniment. Mai ales că Dacia, dragostea mea este un film ce merită văzut şi discutat.

Povestea automobilului Dacia (considerat de către realizatori cel mai charismatic simbol neaoş) se împleteşte cu povestea României din ultimele patru decenii, graţie mai multor personaje reprezentative, unele cunoscute - precum Miodrag Belodedici, star al echipelor de fotbal Steaua Bucureşti şi Steaua Roşie Belgrad, care a fugit în Iugoslavia la bordul Daciei sale, la doi ani după ce cîştigase prima Cupă a Campionilor Europeni; Dinel Staicu, fost căpitan de miliţie, acum afacerist de succes, deşi se declară nostalgic după "egalitarismul" comunist şi colectează cu pasiune, în vila sa imensă, vestigii ale "Epocii de Aur"; Constantin Stroe, managerul fabricii Automobile Dacia din Piteşti, în care şi-a petrecut o bună parte din viaţă -, altele vedete din voia sorţii (Nicolae Petrişor i-a transportat pe soţii Ceauşescu, pe ruta Văcăreşti - Târgovişte, în ziua de 22 decembrie 1989), sau necunoscute pînă acum (cum sînt fraţii romi Bujor, care traversează Europa, împreună cu cei doi regizori, într-o Dacie 1300).


Despărţirea de comunism

Documentarul este structurat inteligent, în cinci părţi menite a urmări evoluţia automobilului/ţării începînd cu deceniul opt al secolului trecut (anii de maximă glorie internă ai Daciei) şi sfîrşind cu perioada actuală, a noului exod către Spania (deşi subiecţii continuă să pretindă că tot în România este mai bine...). Poveştile se întretaie într-o ţesătură complexă (există rime interioare şi un final ciclic), scoţînd, pe rînd, la lumină cele mai importante momente şi teme ale istoriei noastre recente. De fapt, deşi în cadru continuă să apară Dacii, filmul se îndepărtează treptat de povestea maşinii, pentru a lărgi cît mai mult perspectiva.

Deşi Alexandru Solomon este doar unul dintre producătorii filmului, amprenta sa se simte ocazional. De pildă, mizanscena din debutul primelor patru părţi, în care un televizor color vechi transmite imagini de arhivă în faţa unui fotoliu care fie e umplut de un cuplu (aflat într-un stadiu aparent vegetativ), fie e părăsit, poate aminti de Cold Waves, iar textul triumfalist citit la început, cu vocea-i inconfundabilă, de fosta crainică Mariana Zaharescu, ne trimite la Marele jaf communist.

Viziunea proprie a celor doi regizori este însă evidentă în multe alte secvenţe, căci privirea lor asupra personajelor este una mai rece, mai puţin implicată, deşi vocea lui Ştefan Constantinescu se face auzită de cîteva ori. Punctul de vedere este specific unui artist care îşi construieşte migălos fiecare cadru, fiind mai interesat de perfecţiunea formală a produsului final decît de empatia cu subiecţii săi. De aici decurge şi principala problemă a filmului: regia este atît de vizibilă, încît adesea personajele par nişte marionete fără viaţă, precum în secvenţele în care ele sînt "pozate" în ipostaze specifice meseriilor lor. Există însă şi alte decizii regizorale (şi de imagine sau montaj) discutabile. De exemplu, de ce Dinel Staicu, tolănit în jilţul său, este filmat în contraplonjeu, compunîndu-i-se astfel o aparenţă impunătoare, cînd prostul gust care-l înconjoară l-ar recomanda fără probleme pentru unul dintre "palatele" cu turnuleţe atît de admirate de fraţii Bujor? Iar trecerea de la imaginile tulburătoare, avînd sunetul tăiat, cu victimele mineriadei la autoreclama patronului firmei de pompe funebre Angel Prest, care a "inventat" Dacia-dric, dovedeşte un simţ al umorului cam bizar...

În pofida unor asemenea decizii contestabile şi a unui didacticism uneori prea pronunţat, Dacia, dragostea mea este un documentar notabil în contextul autohton, cu personaje excelent alese şi suficiente momente bine punctate pentru a propune o frescă tragicomică a despărţirii de comunism, valabilă nu doar pentru România.