Eugen Făt, aflat la cea
de-a treia montare aici la Galaţi, scrie în caietul program al spectacolului
Labirintul Irinei - alb: "de data asta am ales să fiu puţin mai straniu şi mai trist, însă nu şi fără emoţie". Tristeţea lui e ca un poem al imaginilor, luminilor şi muzicii, extrem de bine stăpânite, de dozate şi de acordate cu momentele scenice. În plus, în acest spectacol, totul este făcut de el, mai puţin scenografia (Gabriela Bondărescu Catargiu) şi proiecţiile video (Melu Panaitescu).
Ideea a pornit de la o replică din piesa
Tot ce se dă, aşa cum declară regizorul, "poate stă şi acum şi ne fură visele" şi de la un anunţ făcut pe blogul lui şi pe al unor prieteni: "Regizor, colecţionez poveşti cu vise (visate sau nevisate)... de oameni care trăiesc (sau nu) în acelaşi timp cu mine... despre ce aţi visat sau doriţi să visaţi... de la visători care vor
să-şi vadă visul realitate... pe o scenă. Ofer posibilitatea trăirii lor
într-un spectacol de teatru aparte". Din patruzeci şi opt de texte primite, patru au trecut în coşmarul Irinei.
Decorul este simplu: doar un fotoliu roşu
într-o cameră albă a unui azil de nebuni şi o uşă albastră dusă în spate de un gropar,
servindu-le ca masă până să fie uşa camerei albe. Culorile predominante ale luminilor sunt roşu, albastru şi ocru, iar din îmbinarea lor rezultă un alt decor, straniu,
dintr-o lume a visului şi a imaginarului. Spectacolul începe
într-o nişă din fundal acoperită de un panou glisant care se deschide de fiecare dată pe jumătatea centrală a scenei. În cadrul ei, Irina mare aşează fluturi pe un perete, ca
într-o oglindă a timpului, unde Irina mică
i-a păstrat amintirile copilăriei. Fetiţele cu ochii acoperiţi de căciuliţe şi femeia însărcinată, brutalitatea (schiţată prin smulgerea căciuliţei) şi indiferenţa bărbatului în travesti (tatăl) asupra fetiţei, întâlnirea cu groparii în chip de
oameni-râme şi spaima Irinei mici, femeile însărcinate, mireasa şi groparii, Irina şi corbul, Irina şi doctorul, sunt cadre care amintesc de obsesiile Irinei, dar şi de personajele
care-au împins-o în prăpastia camerei albe. Fiindcă Irina a încercat să se sinucidă.
De ce labirintul? Pentru că viaţa poate fi un labirint când lipseşte dragostea. Iar părinţii Irinei
şi-au văzut doar de viaţa lor. "Mereu am fost bolnavă,
te-am lăsat singură, citeam, mă gândeam", spune ea la sfârşit,
într-un acces al remuşcării. În coşmarul Irinei, tatăl apare în travesti cântând
Pass this on, iar mama, o femeie elegantă, îmbrăcată în roşu, cu o glastră de flori artificiale albastre. Apariţia tatălui e la fel de înspăimântătoare ca şi în realitate, probabil, pe când cea a mamei e aşa cum
şi-ar fi dorit ea să fie, plină de căldură. Scenele sunt construite cu rigurozitate maximă asupra detaliilor. Foarte frumoasă este scena de la pomana mortului. Mesele sunt aduse de corb şi de un bărbat bizar. Groparii stau separaţi de femei. Cina începe cu lovituri sacadate, în acelaşi ritm, ale lingurilor în farfurii şi doar femeia însărcinată rupe ritmul. Băutul ca şi aprinsul ţigărilor sau al făcliilor este de asemenea la unison. Irina nu
s-a născut încă.
Un mort
care-a trăit fără dragoste nici nu a fost născut. Cam asta este sugestia pe
care-o transmite prezenţa femeii însărcinate, iar strigătul ei de la finalul ospăţului o confirmă. Scena femeilor care vin la uşa Irinei, aduse de furtună, este deosebit de bogată în sugestii. Femeile clevetesc, dar pot comunica şi cu luna. Ca
într-un ritual privesc ele luna. Naşterea, durerea, dar şi bucuria lor sunt redate cu mijloace regizorale originale: ele îşi scot una alteia hainele pe ritmul unui cântec popular, iar sub hainele de născătoare poartă haine bărbăteşti. Bărbaţii născuţi de ele dansează şi scot chiote de bucurie. Numai născătoarea Irinei
nu-şi scoate hainele, nu naşte, doar îi strigă numele. În coşmarul Irinei, doctorul
care-i administrează tratamentul, se transformă în bărbatul bizar ce îi citeşte o poveste ciudată despre micii Isuşi
care-au tuns părul femeilor şi
şi-au făcut bărbi. Micul Isus Şef "a avut cea mai frumoasă barbă, pentru că era făcută din părul mamei tale". Scena aceasta pare ruptă, ca manieră de joc, din scena cu piticul în fotoliul roşu din
Twin Peaks, filmul lui David Lynch şi Mark Frost.
Sunt destule soluţii regizorale bune, cum ar fi cea în care tatăl şi mama sunt vizualizaţi parţial - doar picioarele li se văd din spatele paravanului şi sunt totuşi o prezenţă - sau cea cu proiecţiile mamei
şi-ale Irinei, ca
într-o oglindă
alb-negru, secondând personajele. Sunt şi unele procedee "fumate", dar refăcute în manieră personală şi care se încadrează organic în structura spectacolului: vocile înregistrate ale actorilor, jocul cu lingurile, cadrele statice de la începutul spectacolului.
Dincolo de cursivitatea şi unitatea acestui spectacol există şi lucruri
care-i aduc pierderi. Prea multă metaforă şi prea puţină realitate. Nu există demarcaţie între vis şi realitate. Şi nu mă refer la decor; realitatea se petrece în camera albă, imaculată, unde nici o întrebare nu primeşte răspuns. Irina nu coboară nici o clipă din vis sau cel puţin jocul actriţei Carmen Albu e construit aşa. Replicile ei sunt incantaţii, tensiunile ei sunt mirări şi spaimele ei eşuează în motivaţii doar de ea cunoscute. Publicul trebuie să presupună că ceva rău
s-a întâmplat între ea şi tatăl ei, dar ce? Povestea naşterii Irinei, citită de fetiţa Simina Teodoru, nu lămureşte lucrurile. Nici mărturisirea groparului nu limpezeşte nimic, ba chiar pare inutilă şi lipită. Poate doar atitudinea mamei (jucată
într-o notă potrivită de Tamara Constantinescu), răceala ei, inconştienţa ei chiar, clarifică drama Irinei, la finalul spectacolului. Irina moare cerşind o îmbrăţişare mamei sale şi
întrebându-se "de ce nu pot fi fericiţi oamenii?".
Un alt minus provine din lentoarea scenelor. Se insistă prea mult pe ceva şi asta scade ritmul, ca de exemplu în scena cu floarea albastră, cea mai trenantă de altfel. Alte lucruri sunt stridente, mai puţine,
ce-i drept!, dar în alt ton decât concepţia spectacolului: cântecul
Puşca şi cureaua lată cântat de gropari sau intervenţia femeilor însărcinate când îşi pun întrebări despre Irina - "Nu vă supăraţi, suntem în emisie?". Grupul de gropari e suficient de dinamic şi de reconfortant prin hazul pe
care-l stârneşte la simpla lui apariţie, cu trupurile lor asimetrice, cu mişcările lor contorsionate, schimonosite, dar şi prin replicile lor comice sau justiţiare, încât nu mai era nevoie de a plusa şi pe efectul vocii piţigăiate a unuia dintre gropari care prin stridenţa ei devine de neînţeles. Grupul de gropari (Cristian Gheorghe - foarte precis jucat! - Cosmin Panaite, Iulian Costea, Ciprian Braşoveanu, Marius Smântână şi Dan Căpăţână) şi grupul de femei (Liliana Lupan, Corina Căpăţână - ies în evidenţă, fără a le acoperi pe celelalte - Veronica Păpuşă şi Mihaela Lecca) este bine susţinut actoriceşte şi dau un tonus special poveştii. Mai puţin credibil este jocul lui Marius Smântână în monologul mărturisirii păcatelor. Intervenţiile fetiţei Simina Teodoru sunt pline de candoare şi naturaleţe, fără nici o urmă de ezitare. Ioana Citta Baciu are de asemenea o prestaţie onorabilă, dar jocul ei cade în păcatul reprezentării ireale chiar şi atunci când lucrurile se petrec în realitate. Cosmin Panaite, în scena recitalului, are un joc de scenă deosebit, dublat şi de o voce foarte bună, nu departe de cea a solistului de la The Knife. Un alt amănunt care derutează ar fi tenta uşor asiatică a costumelor femeilor însărcinate fiindcă povestea e una a zilelor şi locurilor noastre.
Însă, dincolo de toate inconvenientele, pot spune, fără a exagera, că trupa de la Galaţi reuşeşte să dea viaţă unei lumi sensibile,
într-un spectacol bun, emoţionant, care merită văzut.
Teatrul Dramatic "Fani Tardini" Galaţi
Labirintul Irinei - alb, un spectacol de Eugen Făt
Scenografia: Gabriela Bondărescu Catargiu
Video: Melu Panaitescu
Regia tehnică: George Breabăn
Cu: Carmen Albu, Tamara Constantinescu, Ioana Citta Baciu, Liliana Lupan, Corina Căpăţână, Veronica Păpuşă, Mihaela Lecca, Cristian Gheorghe, Cosmin Panaite, Iulian Costea, Ciprian Braşoveanu, Marius Smântână, Dan Căpăţână şi Simina Teodoru.
