Classic Corner (10) - Persona

Cînd Alma îi spune lui Elisabeth aventura cu puştanii întîlniţi pe plajă, avem înaintea ochilor unul dintre puţinele momente în care literatura e bătută cu propriile arme - cuvîntul - de către cinematografie. De fiecare dată cînd citim, în mintea noastră sună vocea personajului care spune ceva. Aci îl vedem, dar nu în acţiunea rostită, ci povestind. Pentru cei aflaţi la cinema sau în faţa televizorului imaginile mintale prind viaţă tot din cuvinte, unele în care Bergman se joacă impresionant cu fanteziile spectatorilor: vedem pe ecran două femei frumoase (Bibi Anderson şi Liv Ullman) dintre cere una rememorează o istorie despre două femei frumoase care au o aventură sexuală pe plajă cu doi adolescenţi. Femeile sînt într-o casă de vacanţă la malul mării, e seară. Vizual, un singur element din cadru poate trimite la povestea respectivă, perdeaua mişcată de vînt; şi e suficient pentru a putea respira imaginar briza acelei zile şi, prin ea, secvenţa întreagă; să o umplem de viaţă şi sa ne cuibărim în spatele unei movile de nisip pentru a privi totul. Bergman vorbeşte despre natura cinematografiei, despre puterea sa de sugestie, vorbeşte despre calitatea de a fi actor şi despre adolescentul voyeur din fiecare spectator (parte masculină, cel puţin).

Filmul are un intro fascinant, care discută magicul cinematografic, pe mai multe niveluri: ca istorie a cinematografiei, prin inserţia animată, prin amintiri ale expresionismului german şi prin trimiteri la filmele bufe ale acelor epoci. În formă sensibilă, printr-o suită de săgeţi violente - o violenţă prezentă atît fizic - sacrificarea unei oi, cît şi psihic, ca un fel de coborîre în subconştient, - imaginea unei tarantule care bate în retragere; în contrast cu această suită de imagini e banda sonoră: o muzică săltăreaţă însoţeşte ironic aceste cadre şi se opreşte brusc în cel mai intens moment al intro-ului - cuiul bătut în mînă, unde e şi primul sincronism sonor. Şi într-o formă critică: mîinile copilului, precum ale unui magician, se agită şi moşesc imaginile, lampa se aprinde, filmul porneşte, un flash cu un penis, pelicula se rupe, sublinieri ale capacităţii artistului de a prelucra tehnic şi de a manipula ceea ce devine pentru spectator o realitate vizibilă - cea a ecranului în sala de cinema. Apoi e mîna copilului care şterge interiorul ecranului pe care spectatorii-l privesc, în finalul intro-ului, într-o încercare de a limpezi ceea ce urmează a fi povestea din film: pentru copil, ecranul aduce o suită de cadre în care două figuri feminine se succed, aproape unindu-şi contururile într-un singur chip - avem o singură persoană văzută prin multiple persona (măşti cotidiene), sau multiple personaje care pot fi reduse la un numitor comun - măştile mincinoase?

Lipsa afecţiunii materne l-a închis pe copil într-un incubator-morgă. Dacă acceptăm trezirea lui şi apropierea de ecran ca un punct cheie al filmului (e reluat şi în finalul poveştii, pentru a rotunji expunerea), atunci putem avea un sens al întregii istorisiri a filmului. Din incubatorul-morgă, copilul cercetează ecranul luminos pentru a desluşi răspunsuri plauzibile şi momentan tămăduitoare pentru situaţia sa. Ecranul devine o suprafaţă semnificantă în care putem citi simptomele dublei anestezii sufleteşti vizibile pe ecran: lipsa iubirii materne l-a purtat pe copil într-un spaţiu rece, aseptic, şi a închis-o pe mama sa în afara lumii (căci singura lume comună e lumea pe care o putem exprima în cuvinte - după cum ştim de la bătrînii Heraclit şi Gorgias). Mama sa, o actriţă celebră, Elisabeth Vogler (Liv Ullman), refuză să(-i) mai vorbească. Filmul ia forma unei terapii psihanalitice. Copilul îşi pune mama faţă în faţă cu un alter-ego propriu, sora medicală Alma (Bibi Adersson), conştiinţă şi terapeut, iar jocul lor devine o neobosită încercare de a domina cealaltă parte sau de a suge existenţa unei părţi în cealaltă. Răspunsul, simplu şi amar, este rostit de Alma, într-o secvenţă în care, precum într-un tribunal, lui Elisabeth îi este citită sentinţa (de două ori): copilul era nedorit, a ajuns pe lume după repetate tentative de avort, fusese doar un proiect sugerat într-o dimineaţă, după o petrecere, de cineva din mulţime. S-a urît pe sine pentru că iniţial a voit sarcina, apoi pentru că nu a putut scăpa de ea; într-un final, fiindcă a rămas în viaţă, l-a urît pe copil!