Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Flori, filme, fete sau băieţi

Soluţie pentru ieşirea din criză - Flori, filme, fete sau băieţi


Observator Cultural, noiembrie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Cum se ştie, actuala criză economică a debutat prin folosirea rafinată (se poate citi şi "ilegalizare", pariu cu asupra de măsură pe creditele neperformante, offshore-izare etc.) a instrumentelor bancare. Pesemne însă că orice marinar trebuie să mai dea, măcar uneori, bună ziua uscatului pentru a nu o lua razna definitiv, pentru a nu îşi închipui că întreg universul este numai şi numai o nesfîrşită mare, iar Dumnezeu, o barcă de salvare în care încap toate echipajele în circulaţie. Bănuiesc că tocmai pentru a evita intrarea într-un asemenea siaj al aberaţiei, Raiffeisen Bank a inaugurat acum şase ani Raiffeisen Art Proiect, "iniţiativă menită să sprijine dezvoltarea proiectelor artistice din diferite zone de expresie", cum ne anunţă chiar iniţiatorii. Bun, mă puteţi trezi cu duşul rece al explicaţiei PR-istice, dar, oricum, realitatea palpabilă numără deja trei experienţe scenice, două din domeniul artelor plastice şi cîte una din muzică şi literatură.


Între actorie şi scris

Pe de altă parte, un băiat de la Lehliu, născut în '74, fiindcă nu a ştiut destule limbi străine, însă murea de frica armatei (zice el), a lăsat baltă intenţiile jurnalistice şi s-a apucat de UNATC (clasa Olgăi Tudorache) pe care a şi încheiat-o, odată cu mileniul trecut. Şi s-a apucat de scris. Teatru. (Sigur, actorul nu a stat nici el degeaba, numărînd deja vreo douăzeci şi patru de filme, şi nu puţine prezenţe scenice.) Teatru şi scenarii. Fetele marinarului, de pildă, îi aparţin. (Să fiu iertat, dar în domeniu sînt un programatic şi elitist nonspectator.) Cum singur spune: "Cînd nu îmi plac lucrurile ca actor, găsesc refugiu în scris, iar cînd mă plictisesc de scris, mă întorc la actorie. Este o formă de laşitate, dacă vreţi". Omul se cheamă Cornel Mimi Brănescu.

La rîndul lor, nici oameni precum Marcel Iureş ori Alexandru Dabija (alături de o serie redutabilă de alte personalităţi) nu şi-au văzut cu precizie de treaba lor (vreau să zic: actorie, respectiv, regie) ci, acum paisprezece ani, au pus bazele Teatrului ACT, nu numai primul teatru particular propriu-zis de după 1990 din România (termenul mi se pare mai funcţional decît acela de "independent"), dar şi una dintre cele mai serioase şi consecvente tribune culturale autohtone.


Heraldica berii

Una peste alta, toate aceste "devieri" de la normă au dus, la sfîrşit de octombrie, în spaţiul de la ACT, la seria de spectacole de autor, plecînd de la o constatare a lui Dabija: "De prea multe ori am văzut piese minunate dispărînd prin repertorii dezlînate... Hai să facem trei piese de Brănescu, să vadă lumea un scriitor, nu numai un spectacol". Seria a însemnat nu doar trei texte ale unui autor "deja o marcă", vorba lui Alexandru Dabija, dar şi o succesiune de trei regizori importanţi: Vlad Massaci, Claudiu Goga şi Alexandru Dabija. Cît despre marcă, dramaturgul ştie bine ce face: "Sînt probleme pe care le discuţi, de obicei, la o bere". Heraldica berii în dramaturgia românească ne spune ceva, şi încă la vîrf! Evident, Caragiale simţise că acea lebenphilosophie balcano-carpato-pontică încape într-o halbă şi-are nevoie de mici tăvăliţi la greu în miroase. O ştie bine şi băiatul din Lehliu (Gară?), cum o ştia şi berarul din Haimanale via Ploieşti (cu siguranţă Gară!). Nu doar lumea din Scrisoarea pierdută continuă, ci (mai ales) aceea din Noaptea furtunoasă, D-ale carnavalului ori Conu' Leonida... S-au schimbat veacul, moda, parte a lexicului, parte a meseriilor ş.c.l, ş.c.l., dar năravul...


Trei poveşti

O demonstrează şi textele lui Mimi Brănescu, şi înscenările lor de la ACT. Mai întîi, o poveste de cuplu, Dumnezeul de a doua zi, pentru care Claudiu Goga îi aduce laolaltă, fiecare cu monologul personajului său, pe Mirela Oprişor şi pe Vlad Zamfirescu. De altfel, Goga e un maestru al cuplurilor izbutite (vezi, la Braşov, Mircea Andreescu şi Adrian Răţoi, ori, la Arad, Claudia Ieremia şi Zoltan Lovas). Spaţiul propus de Ştefan Caragiu susţine perfect desfăşurarea celor două voci interioare, care creează, în realitatea scenică, o poveste de un dinamism uluitor: două mese ale unei probabile bucătării de bloc, cu covor ţărănesc lung cît o istorie de care nu mai scăpăm, şi, de partea cealaltă, o potecă/faleză de nisip, unica materie din care ne putem făuri, la drept vorbind, existenţele şi castelele. Comicul este exploziv în povestea de dragoste şi de părăsire, şi de el are grijă, cu o imperturbabilitate britanică, în primul rînd Vlad Zamfirescu. De partea cealaltă, Mirela Oprişor are obligaţia unui contrapunct teribil de discret, pentru a nu rata pariul umorului şi a nu aluneca în pateticul păstos. Şi o face cu un rafinament-lecţie. Pe fundal, portretele părinţilor, portrete-ceafă, ca să zic aşa, cu excepţia mamei personajului masculin, portret alb, căci aceasta e deja în ceruri. Pesemne, unica absenţă care vede realitatea, spre deosebire de prezenţele oarbe la lumea din jur. Presiunea freudiană a părinţilor, care, pînă la urmă, îşi văd şi ei de vieţile lor de aici, de la porţile Orientului, minează echilibrul cuplului de care cei doi se agaţă tandru, în toată comedia. Contrapunctul mizînd pe personajul feminin nu merge însă pînă la soluţia tragicului (ar fi fost prea simplu şi miza ar fi coborît o dată cu boala fatală), ci lasă loc unei priviri relaxate de "dincolo".

A doua poveste, Flori, filme, fete sau băieţi, aduce în scenă două cupluri sub ochiul regizoral al lui Vlad Massaci. Mirela Oprişor şi Simona Cuciurianu, pe de o parte, Sorin Poamă şi Andrei Mateiu, de cealaltă, spun o poveste, în fond, cehoviană. Interesantă este schimbarea continuă a orizontului de aşteptare, sub semnul cuplului: tînărul, care-i dă "înainte cu tupeu", va opta pentru intelectualizarea prin arhitectură, timidul va ajunge agent de vînzări. Probabil aşa e la masculin. Puştoaica timidă se va realiza în salonul de coafură şi Dumnezeul acumulărilor obiectuale domiciliare, cea mai libertină, de sorginte intelectuală, rămînînd, probabil, singura persoană relativ normală a poveştii. Altfel, aceeaşi dicotomie comică feminin/masculin, acelaşi orizont de aşteptare existenţial în care, cel mult, o putem lua de la capăt. Ciclic. Ceea ce se şi întîmplă, personajele reocupîndu-şi în final poziţiile iniţiale.

În fine, a treia poveste, Acasă la tata este şi cea mai complexă ca extensie a numărului şi a istoriei personajelor, în definitiv tot cuplul fiind cel care marchează povestea/vieţile acestora. Cheia o deţin, cred, personajele feminine absente: soţia bătrînului şi alcoolicului profesor (C. Drăgănescu) şi prietena tînărului (Robert-Gavril Pătru). Ce fac ele? Aşteaptă. Ce fac personajele feminine prezente în scenă (interpretate de Gabriela Popescu, Ada Simionică şi Mihaela Sîrbu)? Aşteaptă. Ce? Extrem de puţin probabila ieşire din beţia provocată de alcool sau, pur şi simplu, de obligaţia de a fi a bărbaţilor. Singura care nu mai aşteaptă nimic pare a fi mama trecută "dincolo" a lui Robert. Textura continuu interşanjabilă a cuplurilor este de o ingeniozitate cum numai un ochi foarte atent poate imagina. Instrumentul esenţial rămîne comicul exploziv, cu momente de violenţă bine temperate, întreg spectacolul fiind un soi de ecou al sarcasmului moromeţian, ca să zic aşa, al Tatălui (Marcel Iureş într-un rol care merită toate superlativele!). Cu toţii fug de singurătate, cu toţii consideră ratată oferta prezentului. Drept pentru care beau. Bărbaţii. Femeile "gătesc şi spală". Şi aşteaptă. O putem lua în tragic. Dar putem şi rîde. Păi, cînd sîntem singuri, în faţa oglinzii, şi ne strîmbăm teribil, cum reacţionăm? Aşa şi pe la noi cei care, parafrazîndu-l pe Caragiale (Iarăşi? Mereu.), sîntem cum am fost şi pariez că aşa vom şi rămîne.

Cît despre criză, se vede că exact evitarea monogamiei profesionale, lecturile infidele / sfruntarea cutumei & vîrîtul nasului în fierturi fără act de proprietate s-ar putea dovedi adevărata medicaţie. Personal, aşa aş traduce experimentul Brănescu de la ACT.



 Toate articolele despre Flori, filme, fete sau băieţi


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Doru Mareş


Alte articole

 Galerie foto - Flori, filme, fete sau băieţi, Alexandru Iureş


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer