Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Până când...

Jocul de-a... ce vrem noi! Până când...


Man.In.Fest, iulie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Credeţi că a intrat la grădiniţă la grupa mare şi deja s-a cuminţit? Nici vorbă... Teatru 74 poate încă. Şi ne şi arată asta, încăpăţânându-se să scoată producţii noi, provocatoare, alternative. Spectacole la care publicul nu e tentat să adoarmă pe un jilţ catifelat, după cele trei ore ale reprezentaţiei, ci chiar îl interesează ce se întâmplă pe scenă, sincer şi fără snobisme. Adevărul e că ar fi şi dificil să încerci să îţi găseşti altceva de făcut într-o sală cum e cea din turn. Actorul e la doi paşi de tine şi actorul e o vietate neobişnuită. Culmea, vrea să joace şi să se joace tot timpul, iar dacă te trage după el... aia e! Lasă inhibiţiile, tracul şi intră în joc. Nu e nici un pericol - cel puţin dacă nu părăsiţi incinta...

Spectacolul Până când... abordează o temă veche de când lumea. Până când moartea ne va despărţi este titlul complet al textului scris de Marius Damian şi tratează problema crizei conjugale şi a iubirii ameninţate - mai ales în modernitate - de rutină. El, Ea, Celălalt sunt personajele şi nici nu e nevoie să li se dea nume vreodată: e triunghiul aproape banal din care nu ai cum să nu ieşi şifonat. Partea interesantă de-abia acum începe. Textul se ia şi se tratează cu viziunea regizorală a lui Ovidiu Caiţa şi cu jocul actorilor Marius Turdeanu, Alexandra Didilescu şi Cătălin Mândru. Rezultatul e o maşinuţă care funcţionează, dar care depinde în mod esenţial de public.


Spectatorii sunt rugaţi să aducă obiecte care să fie folosite în spectacol...

... scrie pe afiş. În traducere liberă: aici se interacţionează! Doar aşa, ca să ştii ce te aşteaptă dacă te hotărăşti să vii. Unii sunt mai inventivi şi aduc un ciocan, o pernă şi altele de pe acasă, alţii se limitează la mărunţişurile pe care le au la ei: un fular, o sticlă cu apă, un telefon, chei. Colectate de distinşii actori chiar de la intrarea publicului, obiectele sunt punctul de start al unor improvizaţii. Ideile vin, cei trei se înţeleg din priviri, iar obiectele capătă funcţii neaşteptate: sticla de apă devine puşcă, iar telefonul devine oglindă. Povestea spectacolului capătă formă după aceste improvizaţii, dar rolul publicului nu se opreşte aici, pentru că el este deja un personaj. Ceea ce El nu acceptă, Ea punctează foarte bine: Viaţa este esenţial nedreaptă. Totul între ei a fost mereu la fel, iar Celălalt e un alt început, o altă sticlă de şampanie, o altă privire. Spectatorii sunt provocaţi să se implice, în ideea că ceva ar putea schimba mersul lucrurilor. Într-un con de lumină, Ea dansează provocator în timp ce El o prezintă. "Să o cheme Luiza!" sugerează cineva din sală. Sarcastic, El o declară liberă! Apoi, prezenţa unor cupluri din sală pe scenă ar putea să le reamintească celor doi de fiorul de început, aşa cum pauza de ţigară, luată pe neaşteptate, ar putea să detensioneze atmosfera. El ar putea să se consoleze cu cuvintele "Te iubesc" venite de la o tânără din public... Situaţiile pot continua, deşi nu se întrevede un happy-end. Cei trei rămân într-un triunghi al confuziei, al lucrurilor spuse pe jumătate, repetându-se la nesfârşit. De fapt, repetându-se până când moartea îi va despărţi, la propriu şi la figurat.

Meritul substanţial al regizorului e că nu a lăsat totul să se transforme într-un sirop, ci ne-a spus o poveste simplă într-un mod atractiv, dinamic, chiar comic şi cu doze binevenite de ironie. Mişcarea scenică este foarte inspirată şi uneori mult mai sugestivă decât orice replică. Ea, într-o stare de du-te-vino, sare când în braţele Celuilalt, ca în plin orgasm, când în braţele Lui, cu scârbă şi trântindu-l la pământ. El păşeşte mereu pe lângă scaun, cu încercări sisifice de a avea stabilitate. Nimic vulgar în scenele de intimitate ale celor Doi: cu toate că se află unul lângă altul, lasă impresia că nu se pot atinge, sau o fac cu stângăcie: ceva îi separă mereu. Adevărul e că regizorul a şi avut cu cine să lucreze. Cei trei actori târgumureşeni răspund creator ideii regizorale şi dau senzaţia de naturaleţe şi control în tot ceea ce poate naşte interacţiune directă cu publicul. Improvizaţia nu înseamnă doar spontaneitate, ci trebuie să se echilibreze mereu cu exerciţiu imaginativ şi stăpânire de sine. Pariul e câştigat atunci când spectatorii intră în joc, ignorând pentru câteva momente graniţa dintre scenă şi sală, când iluzia prinde.

Se spune că acelaşi spectacol de teatru e diferit de fiecare dată. Construit pe contribuţia publicului, pe improvizaţiile actorilor şi pe adaptabilitatea lor la orice situaţie, spectacolul Până când... chiar nu poate fi niciodată la fel. Asta poate fi numai în avantajul lor... şi al nostru. Punct.



 Toate articolele despre Până când...


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Roxana Magdalena Pântice


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer